Revederea (20)

Unchiul Oti a murit chiar în ziua în care eu am născut. A mai apucat să afle că născusem o fetiță de 3 kilograme și că o numisem Martha Matilde Hannelore, după numele mamei mătușii Helga și a celor două mame ale lui Hans, cea bună și cea adoptivă. Recunosc că m-am purtat destul de laș – în ultimele luni de sarcină nu m-am mai dus să-l văd. Ce-i drept, Hans îmi interzisese pe motiv că m-ar putea impresiona și i-ar putea dăuna fătului, dar și eu mă complăcusem fiindcă-mi convenea: nu mai puteam suporta să văd atâta suferință și deopotrivă atâta speranță zadarnică. Familia hotărâse să-l mintă, pentru a suporta mai ușor agonia finalului și pentru a nu-l mai insulta pe Dumnezeu. Voiau să moară ca un creștin. De aceea i-au spus că se experimenta un nou tratament, dar în realitate îi dădeau doar somnifere și calmante. Când se trezea, întreba mereu: voi chiar credeți c-o să scap? După ce am asistat și eu de câteva ori la o asemenea scenă nu m-am mai dus. M-am felicitat că renunțasem la Medicină. În timpul ultimei perioade de sarcină am avut cinstea să-l cunosc pe doctorul Ceteraș (Cetieraaaș, s-a recomandat prelungindu-și ardelenește numele, prima dată când ne-a sunat la telefon). M-am internat și am născut la un spital privat care aparținea tot fundației Haussmann, cea de care aparținea și clinica pe care o conducea el. M-au impresionat nu numai condițiile ci și aparatura. Printre altele am văzut pentru prima dată un ecograf operațional folosit în ghidarea intervențiilor chirurgicale și altul de consultație, cu care se stabilea momentul în care copilul a coborât pentru a se angaja spre naștere. După ce am născut am devenit prieteni de familie. Propriu-zis el era deja prieten de familie cu Helmașii, acum însă mă integra și pe mine în această relație. Ceteraș era un fel de staroste al comunității românești din orașul nostru, dacă nu chiar din întregul land. Câțiva emigranți români erau angajați la el la clinică. Pe alții îi îndrumase cum să-și găsească servici prin alte părți, în fabrici, depozite, magazine etc. Uneori se iscau certuri în comunitate, iar doctorul Ceteraș organiza un fel de picnic-uri (cărora el le zicea, americănește, „barbeque”, chit că se serveau scrumbii și șproturi, ca într-un oraș maritim care se respectă, iar nu vițel fript ca în Texas) ca să destindă spiritele și să se resudeze comunitatea. Făcea o mămăligă mare, la ceaun, pe una din multele plaje ale orașului, și depănau amintiri și bârfeau de toate și făceau planuri de viitor. Alte ori doctorul îi lua cu iahtul lui privat și-i plimba pe canale și fiorduri, uneori până departe, înspre Marea Nordului. Cu timpul, întrunirile astea au devenit obicei. Când Martha a împlinit câteva luni, a început să ne invite și pe noi la barbeque-urile lui de pe plajă și la plimbările cu iahtul. Hans prefera însă să se ducă cu „băieții” la o halbă de bere în oraș sau să stea acasă la televizor și pretextând doliul după taică-su, ne trimitea pe noi două, să reprezentăm familia. Așa i-am cunoscut pe ceilalți emigranți din cercul doctorului. Erau familii tinere. Erau și oameni la patruzeci de ani cu copii adolescenți. Nu era nicio fată nemăritată de vârsta lui Hans. Cea mai mare domnișoară avea 15 ani. Am zâmbit în sinea mea: știam că dacă lucrurile ar fi stat puțin diferit, Hans n-ar mai fi venit în România să-și caute jumătatea. Iar eu n-aș mai fost aici. Am aflat și poveștile lor de viață și modul cum ajunseseră în Germania. Unii erau transfugi alții emigranți cu acte în regulă ca și mine. Unii sătuseră în „lagărul” de la Nuremberg – „sașii de export” care veniseră cu acte în regulă și uzaseră de jus sanguis pentru a obține cetățenia germană. Un inginer din București plecase la o conferință științifică și ceruse azil politic, apoi soția și copilul obținuseră după multă suferință dreptul de întregire a familiei. O familie plecaseră într-o excursie în Ungaria cu mașina și trecuseră fraudulos granița în Austria. Erau familii care fuseseră persecutate politic. Unora li se aruncase pe vremea lui Dej câte o armă în curte pentru a fi condamnați la ani grei de pușcărie și „reeducare”. Alții fuseseră luați la ochi de securitate pe vremea lui Ceaușescu pentru că spuseseră câte un banc în fața unor „prieteni” nepotriviți. Alții în fine, aveau părinți care luptaseră în munți împotriva noului regim comunist imediat după război. Toate astea nu se potriveau cu ce istorie învățasem la școală, dar câte nu aveam încă să mai învăț din istoria României, alta decât cea oficială. Toți acești oameni își căutaseră libertatea ca și mine. Definiția libertății era însă diferită. Libertatea mea nu era în relație cu „regimul”, sau cu „sistemul”, cu care eu nu fusesem în conflict. Dimpotrivă, plecasem cu un oarecare sentiment de vinovăție față de țară, față de partidul care mă învățase carte și mă hrănise, care-mi dăduse un acoperiș deasupra capului. Libertatea mea era strict personală, în raport cu uzurpatoarea care îmi lua dreptul la viață și la demnitate, iar „capitalismul” rămăsese o sursă de neliniște. Toate tarele de care învățasem la școală și din gazete – șomajul, delincvența, drogurile și un soi de dezumanizare a omului – mă așteptam acum să le văd în acțiune. Cum trecuse ceva timp și ele nu se manifestaseră, „lumea liberă” era pentru mine o revelație. Dar spaima încuibată și nesiguranța nu mă părăsiseră. Faptul că nu stăpâneam limba atât cât să mă descurc singură era un motiv în plus de complex de inferioritate și de teamă. Mă agățam cu toate puterile de Hans, de familia lui, de cercul acesta de prieteni și de societatea în care mă introdusese tante Helga. Dar fiindcă eram liberă, am încercat să nu mai fiu complezentă în orice față de străini. Să zâmbesc, să dau din cap și să aprob, chiar dacă nu eram de acord. Totuși, nu eram în stare nici să polemizez pe o temă oricât de simplă. Voiam ca „da” să nu mai fie un mod de viață, dar nefiind obișnuită să-mi spun părerea, nu-mi veneau pe moment idei ca să-mi apăr un alt punct de vedere. Nu-mi plăcea când de pildă doctorul Ceteraș se pronunța cu ură la adresa evreilor, considerându-i vinovați de proliferarea comunismului în România, dar nu știam ce contraargumente aș fi putut aduce. Tăceam și puneam capul în jos. Avea un mod enervant în care-și ștergea mustața după ce terminam de mâncat și apoi își împăturea, tacticos și ordonat, șervetul sau batista. La fel de enervant mi se părea modul cum o lua pe Martha pe genunchi și imitându-i gângurelile, îi făcea pe ceilalți să râdă și să-mi deoache fata. Într-o zi, pe nepusă masă, mi-a luat brusc mâna și mi-a sărutat-o și asta iarăși m-a ultragiat fiindcă a dispus de o bucată din trupul meu ca de un obiect. Nu-mi era însă propriu-zis antipatic. Aveam o părere foarte bună despre el, pentru că știam că e un profesionist în medicină și binefăcătorul familiei mele ca și binefăcătorul multora. Într-o zi avea să devină și binefăcătorul meu. Printre ultimele cărți pe care le citisem în România era una care se numea „Alimentația rațională”. Citind-o, am rămas cu o impresie profundă, am avut un fel de iluminare, m-am dumirit cum trebuie să procedezi dacă voiai să fii o persoană sănătoasă. Mama și Tata nu se preocupaseră de astfel de amănunte, coana Puica nici atât. O altă carte care m-a marcat a fost una despre creșterea și îngrijirea copilului mic care ne fusese recomandată ca lectură obligatorie la cursul de la Dalles. Mi se părea imperios ca aceste principii să le aplic în practică, cu copilul meu. Înțelesesem că nu trebuie să bei apă în timp ce mănânci pentru că se diluează sucurile gastrice. Înțelesesem că nu trebuia să pui sare în exces. Înțelesesem că trebuie să-ți asiguri necesarul zilnic de proteine, vitamine și săruri minerale din diverse alimente care erau specificate în clar. Puteam să-i gătesc lui Hans ce mâncăruri nemțești prefera el, dar pentru copilul meu voiam o alimentație ca la carte. Voiam o igienă desăvârșită în casă, voiam ca Hans să înțeleagă că trebuie să spele și robinetul nu numai mâinile, că altfel își lua toți microbii înapoi. Doctorul Ceteraș m-a certat pentru lipsa mea de a aprecia critic ceea ce citeam și mi-a spus că alea sunt gogoși. Eu m-am mirat că un medic nu respectă litera scrisă. El se mira că eu credeam orice era scris. Nu reușeam nici să-l lămuresc pe Hans să facă ce-i ceream eu, așa că spălam întruna clanțe și robineți sau îi dezinfectam cu spirt. În privința Marthei însă nu am cedat. Hans lucra acum undeva înspre Hamburg, la vreo sută de kilometri de noi, și făcea naveta cu mașina. Mai întâi zilnic, apoi săptămânal, venind acasă doar în weekend. Așa că eu rămâneam cu fata mea și puteam să-mi aplic nestingherită ideile. După ce s-a înțărcat, o hrăneam numai cu sucuri naturale și cu legume pasate de mine. Martha refuza să bea sucul de morcovi – și mă amuza perfidia ei. Se făcea că acceptă, lua în gură înghițitură după înghițitură, dar le depozita în cavitatea bucală ca într-un buzunar, după care, când se umplea – pfuuu, le scuipa, stropindu-mă toată și făcându-mă să râd în hohote. Îmi era imposibil să mă supăr, o iubeam la nebunie. Când s-a făcut mai mare, pentru că nu voia să caște gura când voiam să-i dau o feliuță de banană sau portocală (ce n-aș fi dat să fi avut și eu în fiecare zi, în copilărie, ca ea), o păcăleam, mâncam și eu ca să-i fac poftă, mă strâmbam, făceam ca un clovn, doar doar s-o îndupleca. Fiecare masă era o bătălie în care luptam din greu și până la urmă o câștigam. Câteodată, Martha devenea recalcitrantă rău, bătea din picior când nu voiam să-i dau ceva sau când voiam să-i dau cu sila și țipa de se cutremurau pereții. Atunci mă postam în fața ei și spuneam cu fermitate: Nu! Nu! până când reușeam s-o fac să renunțe. Într-o zi vecina de dedesubt, doamna Yvonne, m-a pârât lui Hans că la noi era tot timpul gălăgie. N-am înțeles altceva din faptul că nu mi-a vorbit mie direct, decât că mă considera doar o anexă a soțului meu. El era stăpânul și capul familiei, el lua hotârârile iar eu nu făceam decât să ascult și să mă supun. M-a jignit extraordinar acest comportament, aș fi vrut să am curajul să-i fac scandal, sau măcar să mă duc și să-i cer socoteală, dar n-am avut curaj. Gândul mi-a zburat, perfid, la mama mea. Mama n-ar fi stat pe gânduri. Îmi aminteam de scandalul pe care i l-a făcut unei doctorițe stomatoloage de la școală pentru că se purtase urât cu mine. M-a durut capul o zi întreagă frământându-mă ce să fac. Nu era numai problema de limbă, era nenorocita mea de lipsă de deprindere în a mă certa cu oamenii. Nefiind în stare de altceva, am luat hotărârea să n-o mai salut. Am întâlnit-o săptămâna următoare, pe când ieșeam cu Hans, dar ea m-a salutat prima și eu n-am avut inimă să-mi duc planul la îndeplinire. M-am certat însă pentru prima dată cu Hans. Mai bine zis el m-a certat că n-o strunesc pe Martha. Cum adică s-o strunesc? Dacă nu vrea să mănânce las-o nemâncată, a spus Hans neîndurător. Dacă vrea să se pișe pe ea las-o să se pișe, n-o schimba, las-o să stea udă și dă-o ca pe pisică cu nasul în ce-a făcut. Dacă țipă și bate din picior, arde-i o palmă la curul gol. Să vezi cum se dă pe brazdă. M-a horipilat o așa lipsă de înțelegere pentru un copil. Știam că Hans fusese crecut spartan, dar eu nu concepeam să-mi cresc așa copilul. „Ai să faci așa cum îți spun eu, altfel îmi iau catrafusele și plec de tot pe șantier. O iau pe Martha cu mine și o dau la creșă și te las singură”. Am început să plâng dar el a rămas neînduplecat, ba chiar a schițat că pune mâna pe clanță și pleacă. Disperată, l-am apucat de cămașă și l-am tras înapoi. Am promis că o să fac cumva să nu se mai audă gălăgie la vecini. Faptul că fusesem nevoită să cedez a fost primul semn care mi-a arătat că libertatea mea era o iluzie. De fapt în viața mea nu se schimbase nimic. Cea care a îndulcit oarecum medicamentul a fost tante Helga. Ea mi-a spus că Hans n-are cum să mă părăsească, că legile divorțului la nemți sunt foarte restrictive. El era încăpățânat și uneori impulsiv, dar nu m-ar fi părăsit niciodată, nici dacă legile ar fi fost mai tolerante. Hans nu-și părăsea oamenii la care ținea, decât pe motiv de trădare. Eu povestindu-i apoi despre mobilul inițial al certei – vecina de jos – Helga m-a sfătuit să nu fiu susceptibilă. Oamenii erau altfel aici, nu puneau preț pe a-și umili semenul și nu-și țesălau în permanență orgoliul ca pe un cal de rasă, așa cum se întâmplă în est (cât de delicat spus). Mi-am amintit de comparația Bunicului cu broasca, dar și calul de rasă era o metaforă reușită a mândriei deșarte. Nu trebuia să fiu susceptibilă. Dacă vecina nu m-a abordat direct, a fost din delicatețe, a spus Helga, nu din dispreț. Eu veneam dintr-o altă lume, nu mă cunoștea bine, și probabil că nu știa cum aș fi luat eu atenționarea. De altfel, am revenit la sentimente mai bune în curând. Eu am pus un covor gros pe jos care absorbea bine toate sunetele. Ea a mângâiat-o pe Martha și a spus că e foarte frumoasă și am iertat-o pe loc de toată tevatura. Și așa și era: Martha era un copil foarte frumos, luase de la fiecare ce era mai bun. Luase părul deschis la culoare al lui Hans și figura lui teutonică. Forma bărbiei și gropițele în obraji le luase de la mine, îndulcind fermitatea liniilor. Și avea și ochii albaștri-verzui, așa cum nu aveam nici eu nici Hans, probabil o genă recesivă transmisă de vreunul dintre noi. Dar gândindu-mă la genele recesive, mă treceau fiorii. Poate că Martha ... semăna cu mătușa ei Crina, poate că luase de la sora mea acel ceva încăpățânat și neadaptabil. Oare să fie această trăsătură de caracter transmisibilă? Ce-i drept Crina era la antipozi, extrem de pasivă și de introvertită dar și la ea și la fetița mea erau o expresie a neacceptării. Martha se manifesta violent și exploziv și când se punea pe plâns n-o mai opreai cu nimic. Deși în secret eram îngrijorată, n-aveam curajul să discut cu nimeni. Doctorul Ceteraș avea psihiatri și pshihologi la el în clinică, dar îmi închipuiam că mi-ar fi spus ce-mi spunea Hans și ce începuseră să-mi spună și prietenii noștri, că totul se trăgea de la răsfăț. Într-o zi am mers cu Hans la un supermarket. El a intrat și a luat-o și pe Martha cu el. Eu am rămas în parcare și i-am așteptat. În timp ce așteptam am văzut de la distanță venind spre mine un domn cu un cărucior de copil. Copilul era cu spatele și domnul vorbea cu el. Până aici nimic neobișnuit, mulți părinți vorbesc cu bebelușii lor chiar dacă ei nu pot să le răspundă. Dar când s-au apropiat am auzit un glas perfect format ridicându-se din cărucior. Apoi au trecut de mine și uitându-mă după copilul care era acum cu fața am văzut un mic omuleț cât o lingură. Era un copil mare, de cel puțin cinci ani, cu dimensiuni de bebeluș și imobilizat. Un copil cu handicap. M-am închinat și mi-am zis că ăștia într-adevăr erau părinți nefericiți, nu eu, care aveam o fetiță perfect dezvoltată și plină de viață, fie ea oricât de capricioasă și de refractară. Doream însă să evit cu orice preț orice conflict în familie, și mai ales ca Martha să se dea în stambă în fața lui Hans. Îmi aduceam aminte cu tristețe cum se purtase tata cu noi, cu mine și cu Crina și cum eram o povară pentru el. E drept, tata fusese un timp singur și depășit de situație dar rămăsesem cu impresia că așa sunt bărbații în general: nu-i prea suportă pe cei mici, mai ales când fac boacăne și se pun în contra. Și simțeam că aș fi murit dacă soțul meu și-ar fi pus în aplicare metodele bătăioase pe care le teoretiza. Sau dacă ar fi încercat, Doamne-ferește, să mă facă vreodată să dau în Martha. Cândva îi jurasem lui Flori, prietena mea din copilărie, că eu n-o să-mi bat păpușile niciodată. Cum mi-aș fi putut bate atunci propriul copil? Îmi aminteam de cum fusesem bătută eu. Dar nu puneam la socoteală bătăile de la Tata sau de la coana Puica, pentru că acelea săriseră dincolo de limita patologicului și a bestialității. Ci bătăile „de rutină” pe care le luam constant de la Mama, palmele și ciufulelile de toate zilele, pentru pricini pe care nu le-am înțeles niciodată pe deplin. Atunci treceam peste ele, dar acum mi le aminteam cu amărăciune. Nu puteam să-mi amintesc zile întregi din copilăria mea în care mi se întâmplaseră poate și lucururi frumoase, pentru că amintirile rele ucideau totul. Atâtea zile ucise. Nu voiam să ucid nicio zi a copilului meu. Nu voiam să-i ucid niciun zâmbet. Și eram hotărâtă să-i rezist lui Hans în problema asta. Din diplomație, o lăsam duminica pe Marta la mătușa Helga, chipurile, ca să-mi petrec în voie unica zi pe săptămână cu soțul meu. Am avut astfel parte de câteva ieșiri în oraș foarte reușite la concerte cu artiști admirați (printre ei artista care mai târziu a devenit celebră cu The power of love) și o dată, Hans m-a luat cu el în orașul unde lucra și mi-a arătat șantierul. În tot acest timp însă gândul îmi era numai la Martha și prea puțin savuram toate aceste ieșiri. Unchiul Karl era, conform așteptărilor, foarte arțăgos, și nu pierdea niciun prilej de a mă admonesta că Martha e prea mult în centrul atenției. De fiecare dată când veneam luni dimineața, cu noaptea-n cap, că nu-mi dădea pace dorul, și așteptam câteva ore bune până ce Martha se scula, unchiul îmi ținea o predică în toată regula despre educație. Tante Helga ținea însă cu mine, dând o altă interpretare purtării mele. Noi ar trebui s-o înțelegem primii pe Nina, spunea ea, în timp ce învârtea ceștile și farfuriile, aranjându-le pentru micul dejun: și ea a rămas fără mamă, și ea a pierdut o soră, și ar trebui să înțelegem câtă milă au pentru copiii lor asemenea suflete rănite. Nu puteam, firește s-o ascund pe Martha la nesfârșit de tatăl ei. Mai ales că după câțiva ani în care Hans muncea și în concedii – ca să strângem bani, a venit vremea când să-și savureze și el vacanțele. Aveam un cont frumușel acum în bancă și ne puteam permite să plecăm cu toții cel puțin o dată pe an în străinătate (am fost în Italia și Austria), sau să-i însoțim pe Helga și Karl la băi. Lucru ciudat, Martha era destul de cuminte cu Hans. Iar el părea s-o iubească cu adevărat, chiar dacă nu era adeptul răsfățului. Nici vorbă să fie ca Tata, agasat tot timpul de prezența noastră. Hans se bucura de timpul petrecut împreună, și cred că i-a făcut sute de poze Marthei (și mie) și casete mai târziu. Cât despre autoritate, era de ajuns să ridice tonul și Martha instinctiv se supunea. La fel ca și mine. Mi-am dat seama, petrecând mai mult timp împreună, că pe Hans nu l-aș fi putut șantaja sentimental niciodată. Clara, o româncă din anturajul doctorului Ceteraș cu care mă împrietenisem, nu „i-o mai oferea” soțului ei cu săptămânile când se supăra sau când voia ceva neapărat și el nu era de acord. Asta îl făcea să vină în cele din urmă ca un cățel, să-i cerșească favorurile. Îmi aminteam cum îl juca și Mama pe Tata în foi de viță, și cum la fel făcea, mai târziu coana Puica. Probabil pentru că el le-a iubit și probabil pentru că era o fire slabă. Hans nu mă iubea cu siguranță (chiar dacă de ținut la mine, cred că ținea) și n-avea ce pierde dintr-o posibilă despărțire. La cea mai mică încercare a mea de a fi tranșantă cu vreo părere contrară răspundea amenințând că-și face bagajul. Era însă relativ ușor de păcălit, și asta aveam s-o constat pe măsură ce interacționam în tot mai multe probleme, cele mai multe legate de educația Marthei. Hans a vrut, când Martha a împlinit vreo patru ani, să o dăm la Kita, adică la grădiniță, ca să se obișnuiască cu colectivitatea, iar eu am simțit că pică tavanul pe mine. Erau la modă niște grădinițe care se organizau în pădure, iar copiii făceau numai activități în aer liber. Mă îngozea ideea că Martha ar fi putut transpira și educatoarele n-ar fi avut unde s-o schimbe. Mă îngrozea ideea că Martha s-ar fi putut rătăci. Sau că pur și simplu, nu i-ar fi plăcut și nimeni nu m-ar fi putut suna ca s-o iau acasă. Dar de fapt, recunosc că mi-ar fi lipsit prezența fetiței mele, fie și numai cinci-șase ore pe zi. I-am spus lui Hans că Martha se teme de păienjeni și de toate insectele și m-a crezut și pe moment a renunțat la idee. Apoi a venit nenorocirea cu Cernobâlul și cu toată isteria care a urmat, ideea a căzut definitiv. Merită poate povestit, cum m-am adaptat în această perioadă și cum, înainte de a deveni cetățean german cu acte în regulă, am reușit cu adevărat să mă „naturalizez”. La sugestia mătușii Helga mi-am lipit etichete pe obiectele din casă, cu denumirea în germană pe care mi-o spunea ea sau Hans. Așa am învățat să denumesc obiectele și chiar dacă eram nesigură încă pe conjugările verbelor măcar îmi lărgisem vocabularul. Când Martha o pornea de-a bușelea și arăta cu degețelul ei câte un obiect, gângurind întrebător, eu citeam eticheta și-i spuneam. Într-un fel am învățat limba într-un mod original, eu și fiica mea împreună și în același timp. Apoi, a fost revelația vieții de zi cu zi. Trăiam într-un fel de rai al obiectelor. M-am obișnuit treptat cu robotul de bucătărie, cu mașina de spălat vasele (în România, abia în ultimii ani Tata abia luase o mașină de spălat rufe!). M-am obișnuit cu televizorul color, cu video-casetofonul și mai târziu, cu camera de luat vederi pe care am cumpărat-o cu Hans de la „Hartlauer” și cu care am făcut nenumăratele filme cu fata noastră. Am învățat să folosesc pentru scris pixul-creion cu mină 0.5, o banalitate astăzi, pe atunci un motiv de fascinație pentru mine. M-am obișnuit cu căldura din casă, cu apa caldă la orice oră din zi și din noapte. M-am obișnuit să suflu nasul pe șervețele igienice în locul batistelor cu model aduse de acasă. Dar mă mai fascinau și altele. Jucăriile Marthei. Îmi retrăiam copilăria cumva, o copilărie mult mai fericită. Mi-era așa de drag să mă joc cu ea, să ne jucăm împreună cu aceleași jucării, atât de diferite de ce avusesem eu. Martha avea o întreagă colecție de ponei cu chipuri de fetițe și cu coame lungi, din mătase, ca niște plete de prințese, de toate culorile, roz, blond argintiu, negru sclipitor și albastru. Avea niște păpuși vechi de la Tante Helga, „caco” le zicea, cu chipuri și îmbrăcăminte de doamne, nu de copii ca la păpușile noastre. Tot de la Helga căpătase și un iepuroi imens din pluș, cu dinții beliți, pe care-l scâlciasem de atâta spălat cu detergent, căci eram obsedată să nu cumva să se îmbibe de praf și Martha să facă alergie. Când ea refuza să mănânce, de câte ori n-am înduplecat-o numai spunându-i că „iepurașul” a mâncat și el și că s-ar supăra să știe că stăpâna lui e așa de mofturoasă! Când s-a făcut mai mare Hans i-a luat niște jocuri de construcție, ca să-i dezvolte judecata, spunea el, se numeau Matador, și constau practic într-o sumedenie de bucăți standard din lemn, cu găurele ca biscuții, unele lungi altele rotunde din care puteai monta după proiect o moară de vânt, un excavator sau un helicopter. Mai târziu au urmat cubul rubic, pe care Martha și Hans îl rezolvau cât ai clipi iar eu mă câcâiam și nu reușeam niciodată mai mult decât să-i scot o față, și desigur jocurile electronice, din acelea care piuie și făsâie și care-ți pun nervii la o grea încercare. Că tot am adus vorba de televizor și de video, mi-am reluat și pasiunea pentru desene animate. După ce-mi terminam treburile și când Martha era sătulă de joacă, căscam gura amândouă la haiosul serial „Nick Knatterton”, acesta fiind un fel de Sherlock Holmes modern în variantă germană, cu șapcă și pardesiu verde cadrilat. Serialul făcuse furori prin anii 60 și acum se dădea în reluare. Râdeam cu gura până la urechi la faze ca aceea când și-a pus drept barbă un homar cu cleștii desfăcuți și drept capișon de bucătar, o cratiță. Ne mai uitam cu plăcere și la emisiunile și concursurile de muzică. Mă gândeam că provenind dintr-o familie de muzicieni, pe Martha ar fi putut s-o pasioneze. Dar ei îi plăcea doar să danseze. Îi luasem o triolă, un instrument muzical de jucărie, ca o muzicuță cu clape. N-a interesat-o, nici nu s-a atins de ea. Am învățat să cânt însă eu. Mă amuza grozav s-o trezesc pe Martha cu triluri de genul sunați trompete, ta-ta-ra-ta-ta, interpretate la acest instrument. Dar nu a fost totul numai lapte și miere în această perioadă de „naturalizare”. Vreau să spun că temerile mele privind duritatea lumii capitaliste s-au adeverit. Deși nu m-au atins personal, am simțit umbra lor de gheață asupra destinului nostru comun, al celor veniți aici de aiurea, și-l includ și pe Hans aici, căci și el era cumva, tot un străin. Chiar când am fost la Hans pe șantier – unde am semnat ca vizitator un protocol complicat și mi s-a dat echipament de protecție – tocmai am văzut cum era concediat un om. Din câte am înțeles făcuse ce-i drept o greșeală care pusese siguranța echipei în pericol, dar nu era ceva iremediabil și era prima dată când se întâmplase. Omul nu era neamț, era măsliniu la piele, Hans mi-a spus că era turc și că făcea parte din altă echipă, nu dintr-a lui. Am fost foarte impresionată de disperarea omului – care nu știa ce va face mâine – și l-am rugat pe Hans să intervină pe lângă conducere, el care era bine văzut de patronii lui. Hans mi-a zis fără menajamente că sunt nebună ca să-i cer așa ceva. Aș fi și eu discreditat, a spus. Atunci, i-am zis cu jumătate de gură să vorbească cu doctorul Ceteraș. - Pentru un străin? Cu doctorul Ceteraș o să vorbesc dacă voi fi concediat vreodată eu, a spus Hans privindu-mă cruciș. Iar eu am înțeles ce era de înțeles.