Revederea (18)

Nu am nicio amintire despre desfășurarea fizică a actului. M-am programat să uit imediat detaliile. După ce lucrul acela s-a petrecut, el a fost nespus de crud. Și-a aprins o țigară și a început să fredoneze, după care m-a trimis la baie să spăl cearceaful plin de sânge și de mizerie. Chiuveta era umplută cu apă și avea capacul pus. În apă zăceau inerți câțiva crapi aproape morți. Asta n-am să uit niciodată. Am gândit imediat că așa eram și eu – un pește aproape mort, prizonier într-o chiuvetă. Am intrat cu picioarele și cu cearceaful în cadă. L-am spălat și m-am spălat și pe mine. Apoi, plângând, am întins cearceaful pe sârmă și am revenit în cameră la el. M-a pus să mă așez la masă și să scriu teza din nou. Mi-a dat o hârtie cu subiectele rezolvate și mi-a zis să copiez întocmai. După ce am terminat, a scos teza mea veche notată cu patru și a rupt-o. Apoi mi-a pus în scârbă un zece pe teza refăcută, după care a spus: - Ți-o dau mâine la clasă. Acuma du-te. S-a uitat la ceas și a adăugat că era ora de la care începeau oamenii să vină de la slujbă. M-a instruit să nu iau liftul, să cobor pe scări. - Dacă te oprește cineva și te întreabă spui că ai fost la Miruna Petcu de la opt. Ne-am înțeles? Am făcut semn că da. - În caz că ... se va-ntâmpla ceva, înțelegi la ce mă refer ... nu sufli o vorbă la nimeni, vii și vorbești cu mine, da? a mai adăugat în timp ce mă încălțam. Nu s-a întâmplat nimic, a doua zi, speriată și confuză cum eram, mi-a și venit ciclul. Știam că asta înseamnă că cel puțin de lucrul cel mai înspăimântător scăpasem. Nu voi putea însă să scap de stigmatul de moarte pe care-l pusese pe destinul meu. Eram condamnată la a rămâne singură, la a nu avea niciodată un soț, o familie. Cine m-ar fi luat vreodată de soție? Cum aș fi putut îndura rușinea de a face mărturisiri, sau mai rău, de a fi descoperită după nuntă? Să îndur să mi se scoată ochii, așa cum a făcut Tata cu „mămica”? Apropo de ”mămica”, aceasta parcă simțise că era ceva în neregulă cu mine, ochii ei de pință nu se puteau înșela. Mă privea cu uitătura aceea a ei rea și pătrunzătoare, ca și cum – Doamne, de unde? – ar fi bănuit ceva. Nu după mult timp, a urmat ziua uneia dintre prietenele mele. Înainte ca mie să mi se-ntâmple nenorocirea, ne invitase pe toate la o petrecere după ore, iar eu reușisem să-l conving pe Tata să mă lase. Intrând cu fetele într-o parfumerie, îmi cumpărasem o trusă ieftină de fard de pleoape cu două culori, mai mult de jenă, ca să nu mă mai certe că eram așa de troglodită. În ziua aceea, Tata a descoperit trusa pe etajera din baie și a venit val-vârtej la mine-n cameră să-mi facă scandal. - Ce, ai de gând s-ajungi o curvă ca mă-ta care te-a făcut? mi-a strigat. N-ai să te duci acolo fardată, ca o brezaie. Să știi că ți-o dau la coș. N-am îndrăznit să-i răspund că toate fetele din clasă se machiau când ieșeau în oraș, în afară de mine. Am spus cu jumătate de glas: - Bine, tăticule. Oricum viața mi se rupsese în două, oricum nu m-aș fi dus la petrecerea aia decât din obligație, pentru că apucasem să promit. A dat să iasă, dar ceva îl zgândărea și s-a întors din pragul ușii și mi-a zis printre dinți: - Nu cumva ai început să faci futuri cu bărbați? Nu era o întrebare, era mai mult o acuzație. Vulgaritatea acelui cuvânt m-a jignit atât de tare în situația în care eram, că am început să plâng cu sughițuri. Cum de mă bănuia? Ce i-a putut spune Puica? Se aflase ceva despre mine? Cum? Sau era numai conștiința mea vinovată – Doamne, eram cu adevărat vinovată de ceva? Luând plânsul meu drept o negație și satisfăcut că mă atinsese, s-a dus în dormitor. Nu știam ce să fac. Cheful de lecții mi se dusese. Am vrut să-mi fac tema pentru meditația la fizică dar eram prea abătută. Am dat drumul la radio și am găsit pe programul doi muzică simfonică. În fine, ceva ce nu era muzică ușoară, că nu mă pricepeam de loc să știu ce-i aia muzică de cameră, ce-i aia simfonică etc. Era o bucată pentru pian, o melodie obsedantă, repetitivă și totuși cumva perpetuu descendentă, ca o scară în spirală. Cu fiecare notă, cu fiecare apăsare de clapă te făcea să te scufunzi în tine tot mai adânc, într-o tristete incomensurabilă. Se potrivea atât de bine cu starea mea că am dat aparatul mai tare. Apoi, inconștient l-am dat și mai tare. Și mai tare, din ce în ce mai tare, până când rotița nu s-a mai putut învârti, că era la maximum. Nici n-am băgat de seamă când doamna Ioanițoaia de sus mi-a bătut în țeavă. N-am băgat de seamă nici că pe hol s-au auzit pași precipitați, nici n-am auzit ușa deschizându-se. Eram atât de transpusă și deodată m-am trezit înșfăcată de păr, smucită în sus de pe scaun și împinsă cu capul în fereastră. Am mai avut timp să mă întorc și să-i văd fața roșie de furie, că m-a și lovit cu pumnul în obraz și cu capul în gură. S-a repezit apoi la aparat și l-a izbit de perete până când plasticul a pleznit și bateriile au căzut, amuțindu-l pe dată. După care s-a repezit la dulapul de haine și mi-a sfâșiat rochia de stofă pe care mi-o pregătisem pentru petrecere. În fine, în culmea furiei, m-a mai izbit cu pumnul în cap de câteva ori până ce am căzut la pământ, după care a continuat să mă lovească cu picioarele. Cred că la un moment dat am început să țip, sperând că măcar mama Puica o să vină să mă salveze, dar n-a venit nimeni și el nu s-a oprit. Cred că madam Ioanițoaia a bătut iar în țeavă, nu știu sigur, nu mai eram conștientă decât pe sfert de ce se întâmpla cu mine. La sfârșitul ordaliei zăceam într-o baltă de pipi. Simțeam gustul sângelui pe buze. Casa se învârtea cu mine. Lacrimile îmi șiroiau pe obraji nu atât din cauza corecției fizice propriu zise cât a ultragiului, a modului cum mă bătuse: ca un golan care bate alt golan pe stradă. Era de presupus că pumnii, picioarele și capetele în gură i le datora Mamei și i le-ar fi dat ei dacă prin cine știe ce întâmplare ar fi întâlnit-o. Dar am hotărât în inima mea că n-o să-l iert niciodată. Că n-o să-l mai consider niciodată rudă de sânge și de suflet ci doar ceea ce era de fapt – o brută îndrăcită. Nu mi-ar fi păsat dacă – după bunul lui obicei făcea o criză de tensiune. Nu-mi mai păsa dacă ar fi murit, împlinind blestemul Bunicii. M-am ridicat de pe dușumea. Eram îmbrăcată cu lenjeria și cu dresurile de școală – se udaseră toate. Am cotrobăit în dulap dar n-aveam decât o pereche de ciorapi negri, cu care n-aveam voie la liceu, așa că m-am hotărât să merg în picioarele goale deși abia dacă erau 15 grade afară. N-am îndrăznit să mă uit în oglindă. Am mai avut puterea să mă duc să-i cumpăr flori de la florărie prietenei care se sărbătorea. Am spus că mă împiedicasem și căzusem într-o baltă, lovindu-mă rău și udându-mi ciorapii. M-am scuzat că n-o să pot să vin la ziua ei, pretextând că mă doare tare capul. Când am ajuns acasă după ore Lucian Postolache zăcea nemișcat în cada de baie, cu mădularul într-o erecție fulminantă, încremenită. Avea ochii închiși. Blestemul Bunicii se împlinise. Peste o săptămână ar fi făcut 40 de ani. Apa era încă fierbinte și pe foc la bucătărie, mai era o oală cu apă. Coana Puica jeluia de mama focului, un plâns fals, din gură, fără lacrimi. Imaginea lui avea să mi se arate adeseori în vis. Nu ca un reproș, pentru că nu mă simțeam vinovată. Nu provocasem cu nimic acea criză de furie paroxistică, bestială; pentru ceea ce făcusem într-adevăr în tulburarea mea de copil, s-ar fi putut limita să-mi închidă aparatul, eventual să-mi dea o palmă, și atât. Dar adeseori mă întrebam ce căuta apa aceea fierbinte în cadă și de ce coana Puica mai pregătea o oală. Urma să mă fac doctoriță și o oarecare judecată medicală mi se formase. Cum să bagi un om care are o criză de tensiune în apă fierbinte până la gât, când riști să-i provoci un șoc prin dilatarea bruscă a tuturor vaselor? Ce făcuse „mămica”? Am întrebat-o cu jumătate de gură iar ea mi-a răspuns înțepată că el ceruse așa că-i era foarte frig. La fel de înțepată și foarte veninoasă mi-a reproșat că eu îl adusesem într-un asemenea hal de enervare, pentru că eram pe cale să devin ca și Mama, o curvă. Nu am îndrăznit să-i răspund că eram de fapt sigură că ea era aceea care îl otrăvise cu insinuările împotriva mea. Încet, am început să realizez că situația mea nu era deloc de invidiat. Că așa cum mă temusem, rămăsesem singură cu o femeie de care îmi era frică și care continua să locuiască cu mine. În acea stare sufletească am dat examenul de admitere la facultate. M-am văzut numele pentru a doua oară în viață pe o listă de respinși. Fizica îmi jucase festa, la restul luasem note bune. Mulți din clasa mea, inclusiv prietenele mele, picaseră, dar asta nu mă consola. Însă durerea era amortizată cumva de marile schimbările care se produseseră în viața mea. Dacă mama Puica o fi sperat că făcându-i felul soțului ei rămânea moștenitoare pe o parte din casă, în curând a aflat – nu știu de la cine – că lucrurile nu stăteau deloc așa. Conform spuselor celor cu care stătuse de vorbă, dacă nu fuseseși căsătorit mai mult de zece ani cu cineva, erai exclus de la moștenire. Cum ea fusese măritată cu tata doar opt ani, prin decesul lui Lucian Postolache casa îmi revenea exclusiv mie. Acuma eu dacă aș fi sperat, amărâta de mine, că o să scap în fine de coana Puica, era rândul meu să aflu că mă înșelam amarnic. Ceea ce a urmat a fost un an de tortură neîntreruptă și de continuă batere la cap. Lucrul pe care mi-l cerea era să nu deschid succesiunea. - Las, că tu te măriți și te duci după bărbată-tu, îmi spunea. Eu n-am unde mă duce. Casa asta mi se cuvine mie, indiferent de ce spune legea, că eu i-am suportat hachițele lui tac-tu până n-am mai putut. Aș fi putut să răspund că dacă suferința era motiv de a revendica o moștenire, eu suferisem cu mult mai mult. Dar mi-era frică. Oricum o asiguram solemn că eu n-aș fi dat-o niciodată afară, chiar dacă-mi luam în primire, legal, moștenirea. - Și dacă cine știe cum, dai ortu popii, că nu se știe niciodată, și Doamne-ferește, se întoarce mă-ta din crailâc? Te moștenește și mă dă pe mine afară. În fiecare zi mă sculam cu hotărârea de a lua pe furiș certificatul de deces pentru a deschide succesiunea după tata, dar îndată ce dădeam cu ochii de persoana ei autoritară sau doar îi auzeam, poruncitor, glasul, hotărârea mi se risipea. Eram ca un câine dresat. Mă întrebam totuși de ce trăgea cu dinții de casa asta atunci când era proprietară pe casa de la țară a bunicului Wili. Știam că o dăduse lui frate-su în custodie, dar era a ei și se putea duce acolo oricând. Numai că după toate probabilitățile coana Puica se spurcase la oraș și nu mai voia să se întoarcă de unde venise. Între timp, am mai aflat lucruri interesante. De pildă, mi-am dat seama că “mămica” scosese pe șestache banii de la CEC pe care tata îi strânsese cu atâta trudă. Avea drept de retragere pe libretul de CEC (era un carnețel cam cât un buletin, cu stema RSR pe ultima foaie) și am văzut acolo, cu cerneală mov, ultima operațiune, dând întâmplător în debara peste cutia cu documentele noastre de familie. Practic, păcălindu-le pe funcționare, scosese cei aproape 70 de mii și mai mult ca sigur, își făcuse un libret numai al ei. O parte din bani veneau desigur, pentru cheltuilelile curente ale casei. Din banii ăștia îmi dădea și mie pentru meditație (continuasem cu fizica) neuitând să-mi scoată ochii că trăiam completamente pe spuza ei. Asta mă supăra dar trebuia s-o înghit și să mă concentrez pe învățătură. O parte din colegele mele care picaseră ca și mine dăduseră în toamnă sau se pregăteau să dea acum la chimie industrială, la Politehnică. Dar pentru mine asta ar fi însemnat să mă întorc din nou la calvarul matematicii ceea ce mă îngrozea, și desigur, să arunc peste bord visul meu. Nu doream să fac asta. A venit și clipa decisivă, dar cu toate speranțele, eforturile și voința mea, am fost din nou sub linie. De data asta am luat aproape nouă la fizică, opt și ceva la chimie, dar în jur de șase la anatomie. Nu am putut vorbi și nici mânca aproape nimic câteva zile. După al doilea eșec de la facultate am priceput că trebuia să fac ceva cu viața mea, să am și eu banii mei (la pensie de urmaș nu mai aveam dreptul), ca să-mi pot plăti și a doua meditație, la anatomie. Știam din liceu să fac injecții, așa că mi-am cumpărat ustensilele necesare și am dat sfoară în țară, cum se spune. Pe la jumătatea toamnei, aveam deja câțiva vecini în bloc care apelau cu regularitate la mine. Aveam mână ușoară, veneam la orice oră din zi sau din noapte, sterilizam bine instrumentarul și nu greșeam când întocmeam schema de tratament după rețetă, lucru la care se încurcau mai toate asistentele cu diplomă. Am început încet încet să-mi fac clientelă prin tot cartierul, căci vorba bună merge din gură-n gură. Luam bani puțini, nu mă lăcomeam, că pe de altă parte mi-era frică să nu mă reclame la Miliție. În acea perioadă s-au perindat prin viața mea câțiva bărbați, să-i numesc oare pretendenți? Unul dintre ei mi-a fost meditator la anatomie – era student la medicină în anul patru și dădea meditații cu jumătate de preț – găsisem un anunț lipit într-o stație de autobuz și îl sunasem. Mă medita în parcul Herăstrău – la sala de lectură în aer liber sau pe pajiștile dinspre șoseaua Nordului iar eu îi dădeam la sfârșit câte 50 de lei într-un plic. După a două lecție mi-a cerut să-i fiu prietenă. Era mult mai mare ca mine, provenea dintr-o familie de medici cu renume, și el însă picase de câteva ori și avea deja chelie. A fost primul băiat care m-a sărutat, buzele lui cărnoase mă supuneau la adevărate cazne prelungite după care a început să mă sărute „franțuzește” și asta mă îngrețoșa profund dar nu îndrăzneam să-l refuz. Amintirea a ceea ce se petrecuse între mine și profesorul acela din liceu mă împiedica să simt orice plăcere fizică. În plus, băiatul ăsta nu-mi plăcea deloc dar nu aveam de ales. Îmi doream atât de mult să am familia mea și nu puteam da cu piciorul la așa o șansă. S-a purtat măgărește într-un final, când după câteva luni de prietenie m-a cerut de nevastă iar când eu l-am rugat să vină la „mama” Puica să discute cu ea detaliile de cununie, a spus că vrea să așteptăm până când o să intru la facultate. Mi-a mărtusit fără nicio jenă că se consultase cu părinții lui și că ei se temeau „ca nu cumva să ne trezim cu o soră medicală în familie” și mi-a mai spus-o și râzând, ca pe o glumă grozavă. Între timp, îmi oferea cu generozitate să trăiesc cu el prin parcurile capitalei, că face bine la sănătate. Asta m-a jignit adânc. Eu voiam un soț, o familie și copii, nu puteam concepe să fiu o otreapă. L-am refuzat și nu ne-am mai întâlnit. L-am mai revăzut o singură dată, după examenul din vară, la avizier, unde se uita ca un laș la toate listele să vadă dacă am intrat. Probabil că și-a râs în barbă. Picasem și a treia oară. Inutil să spun că și cu alți băieți relația a eșuat lamentabil. Unii m-au invitat să mă cunoască familiile lor și mamelor nu le-a convenit situația mea. Alții m-au dus la teatru și la cinema și după câteva randevu-uri s-au dat la fund inexplicabil. Nu știam dacă pur și simplu nu aveam nici pic de noroc sau nu eram suficient de frumoasă. Mi se părea că oricum nu atrag decât indivizi urâți, bătrânicioși și cam grosolani. Poate că de vină era și faptul că eram timidă și fără prestanță, ca un șoricel. Poate că mă îmbrăcam prea sărăcăcios, prea modest. Sau poate că ceea ce știam în fundul conștiinței mele – că eram „începută”, că la examenul final, adică noaptea nunții, n-aș fi putut trece drept o fată cuminte – mă făceau să mă port mult prea concesiv și supus. Iar fata fără ifose rămâne, cum se spune în popor, nedansată. De la un timp mi-a devenit evident că dacă Mama Puica ar fi fost în competiție cu mine pentru măritiș, ea ar fi câștigat. Se ținea după fundul ei – nu știu cum o cunoscuse – un tip între două vârste, numit Costică Doboș, de meserie mecanic de locomotivă, originar de undeva de la țară, din împrejurimile Bucureștiului și el văduv. În curând m-am procopsit cu un „tată vitreg” în persoana acestui nea Costică, cum mi-a zis că pot să-i spun. Asta înseamnă că atunci când nu era în tură dormea la noi, mai precis cu mama Puica, în patul în care cândva, pe un alt mal al timpului vieții mele, dormiseră părinții mei, Vera și Lucian. Cumva resemnată în privința admiterii la medicină, la care simțeam că am tot mai puține șanse cu trecerea timpului, mă înscrisesem la un curs de surori medicale de la Universitatea Populară. Aceasta era undeva pe Magheru, la sala Dalles, cum i se spunea, dar cursurile propriu-zise le aveam undeva pe la Piața Amzei într-o clădire veche, un fel de vilă. Încercasem în prealabil să-mi găsesc o slujbă la un spital, dar altceva decât femeie de serviciu nu voia să mă angajeze nimeni pentru că nu aveam studii de specialitate. Fusesem în școala generală, apoi și în liceu la „Sanitarii pricepuți”, dar asta nu-mi dădea vreo șansă reală, era privită ca o joacă de copii. Nici măcar ca tehnician de laborator sau biolog cu studii medii nu puteam să lucrez, că nu mă dusesem la repartiție după terminarea liceului și acum nu mai erau posturi vacante. Fusesem îndrumată însă să fac aceste cursuri post liceale și așa ajunsesem aici. Îmi plăcea ceea ce studiam. Era un fel de alternativă, o cale mai scurtă spre o medicină de nivel mediu, dar oricum medicină. În trimestrul întâi am făcut un curs despre medicamente. Luam micul dejun în cap cu antiinflamatoare, antipiretice și antialgice, mă culcam în gând cu bactericide, bacteriostatice și bacteriolitice. În fiecare noapte adormeam cu cartea în brațe. Mă pasiona mai mult decât complicata anatomie, cu desenele alea în spațiu pe care abia le înțelegeam și cu amănuntele atât de greu de ținut minte. Toate ar fi fost oarecum bune și în armonie, dacă cucoanei Puica nu i-ar fi venit bâzdâcul să scape de mine din casă și din viața ei cu orice preț. Acum că femeia avea bărbat din nou, nu prea mai era loc și pentru mine. La început, a încercat să-mi bage pe gât cu de-a sila pe un nepot de-al lui Nea Costică. Mi l-a prezentat în Gara de Nord, după care ne-am așezat pe o bancă din parcul din fața Palatului CFR. Spre norocul meu, nu i-a plăcut de mine și nu mi-a mai dat altă întâlnire. Apoi coana Puica a propus să mă văd cu un nepot de-al ei. De data asta am refuzat categoric și i-am spus că nu mă mărit cu un țăran. Mi-a dat o palmă de mi-a dat sângele pe nas și m-am scăpat în chiloți, iar Nea Costică a sărit împăciuitor și a spus, lasă, săraca fată, de ce o bați, și a calmat-o pe nebună. Nici moartă nu m-aș fi dat pe mâna cuiva din neamul Puicăi sau al apropiaților ei. N-aș fi acceptat ca ea să afle că nu eram fată mare, să aibă ascendent asupra mea, să zică că tata a avut dreptate, că fusesem într-adevăr o curvă. Era ultima mea fărâmă de demnitate la care nu voiam să renunț, oricare ar fi fost prețul. Pricepând că nu va avea succes cu tactica asta, mămica a început să bată alte apropouri. Eram ditamai măgărița și trăiam pe banii ei și ai lui bărbată-su. Nu găseam serviciu în București? Să mă duc în provincie, unde erau mai multe posturi libere și-mi dădeau și loc la un cămin de nefamiliști. Asta puteam s-o fac numai peste un an, îi răspundeam, când îmi luam calificarea. Dar nu era nimic sigur, că nu ni se dădeau repartiții. În plus, nu voiam să renunț cu totul la Medicină. Voiam să mai încerc o dată, poate ultima. Nici acum nu pricepeam ce îmi scăpa, unde greșeam. Luam note relativ mari de fiecare dată, dar nu suficient pentru a trece pragul. - O să dai în primire cu atâta învățătură, îmi spunea veninoasă. Nu vezi că nu ești în stare? Până la urmă a înțeles că nu putea scăpa de mine cum nu puteam nici eu scăpa de ea, cel puțin pentru moment. Dar îmi găsea pricină pentru orice, cum făcea în copilărie, în anul când venise la noi. Nu voiam să mă duc cu gunoiul seara târziu tocmai la celălat capăt al aleii, unde se adunau câinii? Zbang, o palmă. Spuneam că n-am timp s-o ajut să fac nu știu ce prăjitură, că vreau să apuc să-mi învăț până nu se stinge curentul? Așijderea. Viața mea devenise un calvar. Știam că o face întradins. Bietul Nea Costică, care desigur, nu pricepea nimic, era mereu uimit și încerca s-o domolească. Eram încredințată că fără el mi-ar fi dat până la urmă cu ceva în cap să scape de mine definitiv, cum scăpase de alți membri ai familiei mele. Într-o zi căreia în filmele americane i s-ar spune „fateful day”, când m-am întors de la cursuri am văzut în fața blocului nostru un bărbat cu un buchet de flori în mână. M-am întrebat pe cine o fi așteptând. Când bărbatul mi-a auzit pașii, s-a întors către mine, a scos un mic chiot de surpriză și s-a repezit și m-a pupat, oferindu-mi buchetul. - Nina, dac-ai ști cât am umblat ca să aflu unde stai! În fața privirii mele uimite, s-a dat un pas înapoi, ușor jenat și a spus: - Nu știi cine sunt eu, nu mă mai recunoști, așa-i? Sunt Hans, vărul tău din Germania. Ne-am cunoscut la mare, cu ani în urmă! Mi-a sărit inima din piept. Primul meu gând a fost la Mama. După atâția ani aveam în sfârșit o veste de la ea! Abia am îngăimat: - Mama! Ce face Mama? Ea te-a trimis? Hans părea acum el surprins, de întrebare. - Nu, nu știu, nu te-a mai vizitat? Am aflat că Tante Vera l-a părăsit pe tatăl tău și că el și-a refăcut viața cu Tante Puica. Dar n-am știut că nu vă vedeți. Mi-a povestit apoi cum dăduse de mine. Fusese în provincie, la Craiova, și luase legătura cu un alt neamț de origine, un prieten al lui Vili Helmans, bunicul nostru comun și acesta îi povestise ultimele noutăți, atâta cât știa el. Apoi luase legătura cu fratele Mamei Puica și acesta îi dăduse adresa ei de la București. Nu-i spusese însă și apartamentul și cum la cutiile noastre poștale numele era șters, Hans se împotmolise și hotărâse să mă aștepte afară până când o să apar. Așa dăduse de mine. N-am vrut să-l invit sus pentru că nu știam cum ar fi reacționat coana Puica. I-am propus să mergem prin „23 August” și el m-a luat de braț și ne-am îndreptat spre parcul copilăriei mele. Pe drum i-am spus că sora mea pe care n-o cunoscuse murise, că nici Tata nu mai era, și că „mămica” se încurcase cu alt bărbat. Hans a oftat și aveam să aflu în curând de ce, lucru de care era oarecum legat și motivul vizitei lui aici. Dar mai întâi mi-a povestit că acum locuia în Germania Federală, că terminase o școală medie de arhitectură și că lucra în construcții, conducând o mică echipă de pe un post similar celui de diriginte de șantier de la noi. Emigraseră acolo cu toții, el cu tatăl și mama lui vitregă, cu mătușa Helga și cu unchiul Karl. Se aflau într-un oraș mare din nordul RFG, un port prosper unde mai întâlniseră și alți români. În acele zile de demult, când ne văzuserăm, la Mamaia, tatăl lui îi propusese mamei mele să vină cu ei, promițându-i să o lanseze și pe ea în muzică și să facă o vedetă din ea așa cum făcuse din Hannelore. În definitiv și Mama avea voce (fusese solistă în corul institutului pedagogic), era frumoasă și tânără, și el putea compune pentru amândouă. Dar Mama l-a refuzat categoric, cel puțin pentru viitorul apropiat. Dacă Mama ar fi hotârât până la urmă să emigreze în Germania, cu siguranță ar fi luat legătura cu ei. Cum asta nu s-a întâmplat, lui Hans îi era clar că Mama nu se afla în RFG. Hans nu mai fusese niciodată în București și l-am dus pe alei, pe la Teatrul de Vară, pe la fosta căsuță a Vulpiței și pe la lac. Apoi am ieșit la turnul de parașutism și am luat-o pe o potecă spre stadion. Hans înainte, cu curiozitatea exploratorului. Eu, în urmă, înhămată la gândurile mele. Am trecut pe lângă clădirea patinoarului unde căzusem pe gheață ca o proastă cu ani în urmă și Mama se supărase așa rău. Am ocolit niște terenuri de tenis și am ajuns în parcul ce înconjoară stadionul. Ne-am așezat pe o bancă unul lângă altul și el mi-a mărturisit adevăratul motiv pentru care mă căutase. Tatăl lui, unchiul Oti era pe moarte. El și cu Hanne, mama vitregă a lui Hans, avuseseră un accident în timp ce se duceau la un turneu, îi lovise un TIR și mașina se răsturnase și luase foc. Nu explodase, dar arsese mocnit în timp ce ei erau imobilizați înăuntru. Hanne se sufocase și murise, el scăpase cu viață, dar particulele acelea toxice pe care le inhalase îi otrăviseră sângele și după câțiva ani făcuse leucemie. Deși ținuse un regim ascetic boala avansase și acum ajunsese în faza terminală. Nu mai avea putere, era imobilizat la pat. Având o constituție tare totuși și un organism altfel sănătos, viața se părea că nu-l va părăsi ușor. Dar deznodământul era previzibil. Ultima lui dorință era să-l vadă pe Hans căpătuit și la casa lui, acum după ce avusese satisfacția să-l vadă împlinit pe plan profesional. Și aici era marea problemă pentru care venise în România. Îmi părea tare rău pentru unchiul Oti și mai ales pentru Hannelore al cărei dans și voce le purtam în memorie (oare ce făcusem cu discul? Oricum nu aveam pick-up să-l ascult) dar eram curioasă ce-i putea oferi țara noastră lui Hans. Explicația a venit în continuare. O soție! Deși se realizase pecuniar și se integrase în comunitate, Hans nu era privit chiar ca un vest-german get-beget. Era venitul din est, „comunistul” transfug, iar nemțoaicele de familie, crescute în buna tradiție, îl priveau cu oarecare reticență. Hans căuta o fată cuminte, modestă și gospodină, care să aibă grijă de copiii viitori și să fie fidelă. Fetele care catadicsiseră să se uite la el i se păruseră prea emancipate, prea libertine, erau azi cu unul, mâine cu altul, fără prejudecăți și sentimente. - Ai fost îndrăgostit de vreuna din ele? l-am întrebat din pură curiozitate. În loc de răspuns, Hans a scos din buzunar un medalion în formă de inimă și l-a desfăcut. A apărut înăuntru un splendit cap buclat de fată blondă, foarte stilat, așa cum văzusem în revistele Neckerman. - Ea e Anelise, a spus. Nu știu de ce o mai păstrez. M-a înșelat cu cel mai bun prieten pe care-l aveam. Și nici măcar nu eram căsătoriți! Am rămas ușor surprinsă și am zâmbit închipuindu-mi-l pe Hans, ursuzul din copilărie, îndrăgostit lulea și înșelat. În privința soției românce însă, i-am explicat că din câte știam eu (avusesem o vecină în cartier care se măritase cu un suedez) procesul de căsătorie cu un străin putea lua și șase luni de zile până primeai aprobarea. - E oricum mai puțin decât mi-ar lua în Germania să o iau de la capăt, să cunosc o fată cinstită, în ipoteza că m-ar accepta, și s-o curtez așa cum se cuvine. - Deci vrei să-ți găsesc pur și simplu o soție? Mi se părea amuzant să joc la celălat capăt: să fac eu pentru altcineva ceea ce încercase coana Puica să facă pentru mine. - Da, a confirmat Hans zâmbind, nu ai cumva printre prietenele tale vreo fată care să corespundă cu ceea ce vreau eu? Le-am trecut mental în revistă pe colegele mele de la Dalles. Mi-am dat seama că nu o cunoșteam suficient de bine pe niciuna încât să-i pot garanta în fața lui Hans calitățile morale. Totodată, nu puteam vorbi cu nicuna deschis despre faptul că am un văr neamț, cu atât mai puțin să fac pe pețitoarea într-o problemă așa sensibilă ca măritișul cu un cetățean străin și emigrarea. O idee mi-a venit atunci ca din zbor, și am cântărit consecințele preț de o secundă. Am spus încet: - Dacă tot ți-e indiferent pe cine iei și vrei doar o fată de treabă și gospodină, de ce nu m-ai lua chiar pe mine? Eu aș merge cu tine oriunde! (asta însemna sfârșitul definitiv al visului meu de a deveni medic dar în același timp singura fereastră în zidul care-mi înconjura viața și o făcea atât de tristă și de fără perspectivă) Hans s-a uitat la mine uluit de parcă ar fi auzit un trăsnet în plin cer cu soare. - Tu?? Dar e imposibil! - De ce, am replicat, sunt așa de urâtă? Nu-ți place cum arăt niciun pic? - Nu-i vorba de asta Nina, știi bine, ești fată drăguță. Dar suntem veri. - Știi bine că nu suntem veri de sânge. Religia catolică nici măcar nu interzice căsătoria între veri adevărați. - Dar o interzice între cei care au fost ca niște frați în copilărie. - Faptul că ne-am văzut o dată nu înseamnă că am fost ca niște frați. De altfel ai promis, am adăugat râzând fals. Îți mai aduci aminte? Ai promis că te însori cu mine. - Nina, eram un copil, ce mama mă-sii! Am oftat adânc. Ieșirea pe care o întrevăzusem preț de o clipă se obturase și zidul vieții mele era iar impenetrabil. Pentru mine nu exista nicio soluție. Hans m-a cuprins cu brațul pe după mijloc și mi-a mângâiat obrazul cu dosul mâinii celeilalte. Mi-au dat lacrimile. I-am spus cât sunt de disperată. I-am spus de bătăile pe care le primeam de la coana Puica fără încetare și despre câtă umilință înduram. I-am spus că nu mai pot să suport, că n-am unde mă duce, că n-am un șfanț de pus de-o parte și că practic n-am încă nicio meserie. A început să-mi vorbească pe un ton dulce și alintător că noi copiii trebuie să fim concilianți și ascultători cu părinții, fie și vitregi. Și pe el Hannelore, Dumnezeu s-o odihnească, așa drăgălașă și fragilă cum părea, îl mai corecționase uneori, poate mai dur decât ar fi făcut-o o mamă adevărată. Trebuia să acționez cu răbdare și înțelegere și să nu mă revolt din atâta lucru. Părinții întotdeauna ne vor binele chiar dacă nu găsesc mijloacele potrivite. Am priceput, resemnată, că Hans nu mă va înțelege niciodată. Cu firea lui cinstită, de neamț, el nu putea concepe că Puica nu mă bătea pentru că-mi voia binele, ci numai din ură și calcul. Am mai făcut o ultimă încercare de apel la inima lui: - O, Hans, nu e numai asta. Bărbatul cu care trăiește, nea Costică, se dă la mine în fiecare noapte. Și am rămas eu însămi uimită de enormitatea miciunii, când bietul nea Costică era singurul care avea pentru mine o fărâmă de suflet. Hans s-a făcut palid și s-a ridicat în picioare. Dumnezeule, a spus, asta e cu totul altceva. Apoi a murmurat horipilat, ca pentru sine: așa s-a întâmplat și cu mătușa Helga. Și ea a fost violată.