Revederea (9)

Crina a crescut și a început să semene a fată. Nu mai e pruncul nătăfleț care doarme și plânge, acum merge împleticit și Nina o ia de ambele mâini și o plimbă prin casa Bunicilor, ținând-o în fața ei ca să nu cadă. Și așa Crina se lasă grea și face buf, dar se ridică îndată. Nina nu mai e chiar așa dezamăgită, ba chiar a început s-o îndrăgească. Nu-i mai e așa dor de Elena și Violeta (pe Roxana o ia cu ea de fiecare dată). Crina e fără-ndoială, cea mai interesantă dintre păpușile ei. Nu-i mai e atât de dor nici de Mama sau de Tata. Iarna a venit și a trecut., acum e cald și cu pasiunea ei de explorator, Nina își ia tricicleta și merge în lungul străzii, cât e strada de lungă, având grijă doar să nu traverseze. A avut și incidente cu acest mijloc de locomoție buclucaș. Odată era cu Bunicul la Alimentara – Crina era acasă cu Bunica. Un alt bunic cu o altă fetiță i-au luat tricicleta iar ea a strigat disperată după bunicul ei. S-a iscat un întreg tărăboi, bunicul celuilalt copil susținând sus și tare, în fața oamenilor care se adunaseră în jurul lor ca la circ: dar e a noastră, e a noastră, vă jur! „Nu ți-ar fi rușine, om bătrân”, l-a apostrofat bunicul Ninei, „să juri strâmb și să furi la vârsta dumitale. Ce exemplu dai?”. După care a luat tricicleta de ghidon și pe Nina de mână și au plecat, iar nepoata celuilat bunic s-a strâmbat la Nina și i-a scos limba. Altă dată Nina a trecut în viteză prin dreptul unei doamne fără să o atingă sau s-o supere în vreun fel, însă aceasta a lovit-o peste picioare cu plasa plină de cumpărături și Nina a început să plângă de usturime. Bunicul a țipat după ea: „Huuuu, hoșcotino”, și Mama a râs pe înfundate iar Tata a tras o înjurătură când Nina le-a povestit întâmplarea. Nina are un singur regret: că nu mai hoinărește cu Bunicul prin tot orașul. Dar cartierul de case unde stă (bunicii stau la „curte” spune ea când e întrebată) nu e lipsit de farmec. Și Nina o cunoaște acum mai bine pe Bunica. Bunica nu-i lasă pe ai ei să se ridice de la masă până ce nu mănâncă tot ce le pune în farfurie. Ninei însă îi place câteodată să se servească singură din frigider. Ia oala cu ciorbă rece și se înfruptă. În ciorbă plutesc bucăți mari și portocalii de grăsime închegată – delicioase când se topesc lipindu-ți limba de cerul gurii. Tot așa Ninei îi plac la nebunie și sarmalele reci. Se înfruptă însă cu măsură – să nu se observe. Dar cel mai mult Ninei îi place să se învârtă prin atelier și să caște gura. Uneori Bunicul are clienți în odaia cu vitrina, cărora le ia măsura la picior punându-i să stea pe o bucată de carton și trăgând cu creionul pe lângă conturul tălpii și al degetelor. Asta – precum și negocierile care urmează o cam plictisesc pe Nina și atunci se lansează în conversație cu tanti Zoe – remaieza – care lucrează de la un timp aici, mânuind un fel de ac dublu cu care drege firul la ciorapi. Și ea discută cu clienții – dar nu pe tonul blând și politicos al Bunicului – ci țipă la femeile care-i aduc ciorapi nespălați sau prea rupți pentru a fi cârpiți. Are voce groasă ca și Bunica și tunsă scurt cum e, ai zice că e bărbat. Dar pe Nina pare să îndrăgească. Și pe Crina, care atunci când sora ei mai mare n-o plimbă de mânuță, stă cuminte într-un cărucior „sport” lângă ele și suge din sticla cu tetină, în care are suc de morcovi. Când Nina devine prea agasantă, Bunica, care lucrează cu ușa deschisă, într-o altă cămăruță, în spate, îi spune: nu-ți lua nasul mare la purtare. Nina nu prea înțelege cum vine aia să-ți schimbi nasul ca pe o rochiță și nu zice nimic. Se duce și se uită la Bunica cum coase cu o mașină ciudată, cu un fel de braț cu talpă ieșit în afară, pe care se pune pantoful și care are o sumedenie de tentacule curbate, la capătul cărora se găsește un cilindru gros cu acul. Una peste alta mașina seamănă cu o pasăre cu ciocul deschis, uriaș, un fel de ghionoaie din poveste care scoate și sunete la fel de stridente precum arată. Și Bunica e câteodată ca o ghionoaie cu Bunicul atunci când el greșește: n-ai nicio logică Spiridoane, îi spune ea și bătrânul cel blând se aprinde și el uneori și i-o întoarce: mai tacă-ți gura, Sițo. Când Bunica dă înainte cu cicăleala și nu mai contenește, Bunicul explodează scurt și pătimaș: ‘te-ar focu’! „Arde-te-ar focul, arde-te-ar focul, mersi, ce să spun!”, îl îngână Bunica. E nedreaptă Bunica. Bunicul desenează așa de frumos, iar pantofii, sandalele și papucii care stau cuminți fie în vitrină, fie pe un rastel cu patru etaje în camera din față, sunt creația lui. Culorile se îmbină așa de frumos și Nina admiră cum bejul unui pantof de damă din antilopă se înflăcărează subit cu un petic de piele portocaliu la călcâi, cum un grena strălucitor de lac se înviorează cu o baretă lila, iar negrul regal al unui pantof cu toc foarte înalt pare și mai elegant cu o cataramă argintie. Pantofii dispar când cumpărătoarea care a dat comanda vine și-i ridică. Nina se întristează. La fel, când vine Mama sau Tata să le ia pe fete, sâmbăta la prânz, Nina se întristează un pic. Știe însă că duminică seara se vor întoarce, după cum și alți pantofi frumoși se vor așeza la loc pe raft. * Deși străbat jumătate de oraș, Ninei nu prea-i place drumul. Neplăcerea Ninei de a merge cu autobuzul se trage de la o întâmplare în care ele trei – fetele și Mama au luat parte vrând-nevrând. Și de la un nepoftit lângă care au făcut imprudența într-o zi să se așeze. Nina s-a așezat lângă el, iar Mama cu Crina vis-a-vis, pe celălalt rând de scaune, fără să bănuiască nimic. Domnul o ia în primire pe Nina de cum s-a așezat și-i pune fel de fel de întrebări. E chel și are ceafa groasă. Porii și protuberanțele din piele se văd ca pe coaja de portocală. Din când în când își mută atenția asupra Crinei, pe care o imită stâlcit, fâcând pe bebelușul, după care se înreaptă către Nina din nou. Are un fel mieros de a vorbi, ca un mieunat de pisică. Cu un straniu instinct de copil, Nina înțelege că vorbele astea nu sunt pentru ea, nici pentru sora ei, ci pentru Mama. Domnul o place pe Mama și vrea să intre în vorbă cu ea folosindu-se de ele ca de un mâner de care vrei să apuci ceva. Vorbele astea mieroase, parcă i se scurg Ninei pe piele, o furnică, apoi o ustură, parcă ar fi din sodă caustică. Nu înțelege prea bine ce înseamnă când doi adulți se plac dar își aduce aminte involuntar de noaptea aceea când i-a vazut goi pe părinții ei și s-a speriat așa de tare. Domnul are aceeași privire pe care o avea Tata atunci. - Mami, te rog, hai să coborâm. Oricum Mama nu pare să-i întoarcă simpatia domnului. Îl lasă să vorbească cu fetele, îi răspunde scurt când întrebările i se adresează ei și apoi se uită în altă parte. Ea nu-l întreabă nimic. - Mami, te rog, hai să coborâm, insistă Nina. Domnul schimbă registrul vocal, ridică tonul și intervine ironic: - Mămica ar face bine să nu-și mai răsfețe atâta copilele. Să nu vorbească neîntrebate. Câteva doamne bătrâne din autobuz care n-au înțeles nimic se bagă în vorbă și aprobă. La care Mama se întoarce spre nepoftit: - Vă rog să repetați ce ați spus. Ninei începe să-i ticăie inima tare de tot. O sperie privirea Mamei. Așa o privește pe ea când se pregătește să-i dea o palmă. Dar acum se uită la acel bărbat, care fără să se intimideze de loc, repetă, cu glas și mai ridicat. Hoșcotinele din jur îi privesc și continuă și ele să vorbească pe mai multe voci. Mama îi strânge lucrurile Crinei, îi face Ninei semn să se ridice și să o ia înainte, scoate tetina de pe sticla cu suc de morcov și când autobuzul oprește la stație, o deșeartă în capul chelios al domnului, care devine și mai asemănător cu o portocală. După care coboară tustrele, sub exclamațiile de stupoare ale celor din jur. * Prima zi de școală e un eveniment mare în viața oricărui copil. Nina nu face excepție. Dincolo de tristețea de a se despărți de Crina și de bunici, a fost bucuria de fi un mic val din marea de copii, părinți și bunici adunați în curtea școlii, pentru prima dată la careu. Apoi prima dată în clasă, prima dată obligată să stea patru ore pe scaun și să nu vorbească neîntrebată. Mama – ba nu, Tovarășa – așa trebuie să-i spună acum Mamei la școală – stă mândră la catedră. Nina gândește că Mama –Tovarășa e frumoasă, cu deux-piece-ul bleu-marin, cu genunchii plini și frumoși, cu gleznele fine deasupra pantofilor roșii, de aceeași culoare cu buzele. Așa cum stă cu părul buclat tuns până peste urechi, cu ochi albaștri strălucitori, e frumoasă ca Albă ca Zăpada. Ei, copiii, sunt piciticii care nu ies din cuvântul ei. Tovarășa-Mama strigă catalogul și cere fiecăruia să răspundă „Prezent”. E strigată și Nina Postolache. Nu a lipsit nimeni. Dar poate că vreun copil a fost din greșeală omis din catalog. - Cine nu și-a auzit numele, încheie ea, să se ridice în picioare. Nina nu pricepe cum vine aia ca un copil să nu-și fi auzit numele niciodată. Nu se ridică nimeni. Nina stă în prima bancă, pe rândul din mijloc. Are un penar verde cu doi peștișori roșii pictați. Desface și pune la loc capcul, cu încuietoare magnetică. Din cât poate vedea, e singura care are așa un penar, ceilalți au penare care se desfac cu fermoar și par niște guri de pește uriașe. Fetița de lângă ea are însă o gumă de șters care miroase a banană și care se scoate dintr-o banderolă de carton frumos desenată. Nina trage cu ochiul la ascuțitoarea fetiței – nu e așa frumoasă ca a ei. A ei e înglobată într-o minge galbenă pe care stă un ursuleț brun, ca un mic bibelou. La pauză fetițele își dispută prietenia Ninei. Fie că știu că e fata Tovarășei, fie că Nina e simpatică într-adevăr, o invită să sară șotronul și să facă echipă cu ele. Una are o mingiuță mică-mică, cât o biluță de sticlă, care sare când dai cu ea de ciment parcă ar fi din cauciuc. Cu ea joacă fotbal cu degetele pe jos, pe culoar, stând pe vine, după ce se satură de șotron. Prin urmare, cercul monden al Ninei se extinde și pentru prima dată, iată, include și copii de vârsta ei. Dar recreațiile sunt scurte, și unde pui că în recreația mare mai trebuie să și mănânce. Nina se duce la catedră și Tovarășa-Mama îi dă să bea din sticla cu apă. Dacă cineva nu știe cine e Nina, această familiaritate îl edifică pe deplin. Colega de bancă a Ninei se numește Cerasela Colibașu și e o grăsuță. Are o claie de păr creț, care abia stă sub bentiță și obrajii rotunzi ca pepenii. Stă la curte ca și bunicii ei, undeva înspre cinematograful Gloria, pe o străduță cu cișmea. A condus-o odată cu Mama până acasă, când s-au dus să ia troleibuzul ca să meargă în oraș. Fetița din spate cu ochelari și codițe e Ana Mia. Ana e mereu spilcuită, atentă să nu se șifoneze – își trage șorțulețul pe lângă ea când se așează pe scaun, spre deosebire de Nina care, deși iubește rochițele frumoase și bijuteriile, nu prea știe ce e cochetăria (nu i-a făcut ea oare pe toți copiii să râdă când a ieșit în fața clasei și foarte liniștită, și-a ridicat uniforma și și-a aranjat ciorapii fără să priceapă care e pricina de râs?). Lângă Ana Mia stă Mimi Popescu, o fetiță înaltă, slăbănoagă, cu expresie obraznică, care ar vrea să facă schimb cu Cerasela și să stea lângă Nina dar nu se admite așa ceva: copiii înalți trebuie să stea în spate. Nina ar vrea să mai stea cu fetițele după ore, să se mai joace împreună în curtea școlii, dar Tovarășa-Mama e categorică în această privință. Nina are, ca fiecare dintre colegi, un caiet liniat pe care trebuie să deseneze bastonașe, cârlige și bețișoare. Tovarășa învățătoare le ia caietele în fiecare zi și le desenează câteva semne ca model. Acasă, trebuie să continuie cu exercițiul acesta. Nina desenează pagini întregi cu semne. Stiloul o trădează uneori, penița se înțepenește și agață foaia de hârtie, acumulând un puf care înfundă cărbunele pe care curge cerneala. Alteori face pete pe care le absoarbe cu sugativa și apoi le albește cu pic. După ce iese cu chin la liman din acest hățiș de hieroglife, Mama îi rupe uneori pagina, făcând-o să plângă de necaz. „Ai zgâriat ca o pisică. Ãsta nu e scris”. Cu și mai mult zel, Nina se apucă din nou, de multe ori cu același rezultat. După multă cerneală și lacrimi, Nina deprinde în fine caligrafia aceasta afurisită care reprezintă piedestalul științei de carte. * Nina a terminat clasa întâi cu coroniță. În ziua serbării de sfârșit de an Bunicul i-a făcut o coroniță din albăstrele, maci și spice de grâu pe care le-a rupt din lanul de la Ozana. Tata s-a învoit de la serviciu ca să-i facă poze cu aparatul Smena pe care-l ține într-un fel de ham din piele petrecut pe gât. Nina n-a știut că trebuia să aștepte ca Tovarășa-Mama să-i așeze coroana pe cap și, precum Napoleon, s-a încoronat singură, stârnind reproșuri și râsete. Tata a scos după gât aparatul și a pozat-o. Și iată, acum serbarea s-a terminat. Nina i-a dat Bunicului să-i țină pachețelul legat cu fundiță tricoloră și care conține diploma de premiul I și cărțile care se dau cu asemenea ocazii. O zărește pe prietena ei mai mare, Florența, care tocmai a trecut în clasa a patra, așa cum Nina a trecut într-a doua. Pe Flori a cunoscut-o în ziua când un băiat mai mare i-a dat un pumn în piept Ninei în curte, în recreația mare, după care a fugit. Mama a văzut scena, s-a dus după el, l-a prins de gulerul cămășii și l-a târât după ea, îndărăt la locul faptei, unde Nina cu mai multe fetițe se jucau înainte să fi trecut el. - Fă-i și tu ce ți-a făcut el! i-a ordonat Tovarășa-Mama Ninei. Dar Nina nu are violența în alfabet, nu știe cum să dea un pumn și nici nu a crezut că vrea – mai ales că puștiul plângea – fie și cu lacrimi de crocodil. Nu a vrut însă s-o supere pe Mama așa că i-a dat și ea mai mult de formă, abia i-a atins cămașa, atrăgându-și remarca promptă a Mamei – „ești o mototoală”. Dreptatea însă se făcuse, și Mama nu mai avea ce să adauge, dar mai erau doi ochi care văzuseră scena și care promiseseră o răzbunare pe măsură. Acei ochi erau ai Florenței, colegă de clasă cu bătăușul. Îndată ce băiatul a fost eliberat din mâinile Mamei și a început să alerge din nou, Flori i-a ars un cot în plină figură, ca din greșeală, după care a zis serafic „scuze” în timp ce puștiul se apuca cu mâna de falcă, și apoi i-a făcut cu ochiul, complice, Ninei. De atunci s-au împrietenit iar Nina și-a adus aminte că de fapt o știa mai de mult, de când a fost cu Mama la recensământ, din bloc în bloc și din casă-n casă, pe strada care-i fusese alocată Mamei pentru această acțiune. Se vede cu Flori însă rar, pentru că nu învață pe același etaj, iar ea trebuie să se joace cu fetițele din clasa ei. De altfel Flori e o băiețoasă, știe să se bată și nu se teme de nimeni, și mai mult se aleargă cu băieții decât se joacă cu fetițele. Acum însă, când serbarea s-a terminat, Flori o apucă de mână și îi șoptește la ureche: „Hai până la mine acasă”. Nina, încântată să meargă într-o „vizită” face semn că da. După care fetițele rup rândul și o iau la fugă spre blocuri. Mișcarea e atât de neașteptată că Tata și Bunicul rămân uluiți. Mama a mai rămas un pic de vorbă cu niște colege și n-a văzut figura. După o clipă de uimire Tata se ia după ele. - Nina, tuzpaștelemăti , stai! Nina, întoarce-te. Necunoscând-o pe răpitoare nu știe cum s-o strige și pe ea. Þinându-se de mână și râzând, cele două fetițe fug de le sfârâie călcâilele. Tata pierde teren. - Sâc că nu ne prindeți, sâc că nu ne prindeți, strigă Flori, cu capul întors, și Nina râde și mai tare. O amuză grozav această aventură. Tata se împiedică la un moment dat și cade cât e de lung, după care se ridică, nervos și se uită împrejur. Un domn care meșterește la o mașină, întins pe jos și mânjit de uleiuri, i se adresează. - Ce-i omule, ți-a furat cineva ceva? După cine fugi? - N-ai văzut două fetițe alergând? Una e fii-mea. Omul nu știe unde au intrat sau nu vrea să spună. Tata mai trage o înjurătură după care se uită în sus la blocurile din jur. Dar nu vede și nu bănuiește nimic. Când colo, de la un balcon, două perechi de ochi îl spionează. Cele două fete se uită printre ghivece cu flori și rafturi cu borcane de murături, la Tata, care se învârte în continuare fără rost, ca leul de la grădina zoologică. Florența râde. Ninei i se face frică. - Tata o să mă bată când o să ajung acasă. - Și pe mine mă bate tata câteodată, mărturisește Flori. Tatăl Florenței e marinar. Nina află că el vine acasă doar câteva luni pe an. Află și care sunt etapele dinainte de a se ajunge la bătaie. Când Flori e încăpățânată și refuză să facă ceva, tatăl ei spune întâi: te rog, apoi te rog frumos, apoi te rog dumnezeiește, după care urmează în ordine: cearta, înjurătura și bătaia. Flori știe din această gradație unde să se oprească cu obrăzniciile și încăpățânările. Nina râde. Tata nu a bătut-o decât o dată, când nu a vrut să-și pună ciorapii de lână, și atuncea fără atâtea avertismente. Mama e aceea care o bate mai des, și nu pentru pricini atât de grave. Dar Ninei nu-i e frică de Mama. Nina o iubește. - Tu ce vrei să te faci când o să fii mare? o interpelează curioasă Florența. Ei, aici e o istorie întreagă, care trebuie spusă. Odată cu începerea școlii Nina a început să se îmbolnăvească des. I se umflă amigdalele – gâlcii, cum spune Bunica – din te miri ce. - Vezi, am avut dreptate că n-am lăsat-o la grădiniță, a spus Mama doamnei Reli când aceasta a venit în vizită la Mama fără doamna Cleopatra. - Ba poate tocmai de aceea, a spus dânsa. Nu e obișnuită în mediul cu microbi. În aceste dese îmbolnăviri Nina a cunoscut-o pe doamna doctor Grigorescu și s-a îndrăgostit de ea. Ca și de meseria ei. De câte ori n-a venit noaptea să-i facă injecție! Și de câte ori Nina o vede, și o aude cum îi zice pe un ton hazliu dar ferm „haide, hoțoaico, că nu te doare așa tare, nu te mai încorda că-mi rupi acul”, Nina simte că nu o mai doare într-adevăr și nu mai plânge de frică. Ba mai mult, a hotârât că vrea să se facă doctoriță când o să fie mare și i-a cerut doamnei doctor o seringă să le facă și ea injecții la păpuși. Dar după ce a cunoscut-o însă mai bine pe doamna Stroe, mama Anei Mia, care e profesoară de franceză, a început să fie chinuită de incertitudine. Să se facă doctoriță sau profesoară de franceză? I-a mărturisit aceste dubii Mamei – care i-a spus sec „n-o să te faci niciuna nici alta”, fără să motiveze că ea una nu putea suferi nici doctorițele, nici profesoarele de franceză. Nina a plâns atunci și speră să o îmbuneze pe Mama în această privință și-i povestește tărășenia Florenței din fir a păr. Flori are alte visuri. Vrea să se ducă în Texas și să se facă șerifă, să-i apere pe cei buni de cei răi așa cum a văzut în filmele „uaistărn” și cum face și acum la școală cu copiii. Și ei maică-sa i-a zis să nu mai spună asemenea tâmpenii mai ales când sunt și oameni străini de față. Atunci Flori se reorientează – nu i-ar displace să fie nici cosmonaut. Așa mai merge. Cosmonaut poate fi și în România, în anul două mii. Florența are centură cu pistoale și cizme de cowboy, precum și o pălărie adusă de tatăl ei din America. Are și blugi „originali”. Se costumează cu ele și Nina vrea să se costumeze și ea în ceva, iar Flori îi oferă cu larghețe garderoba mamei sale. O rujează pe buze. Îi pune una din perucile mamei cu scârlionți, peste care îi reașează coronița de premiantă, acum cu florile toate ofilite. După care încep să se joace. Florența nu are păpuși, ci doar soldați din plastic cu puștile înțepenite în mâini, alții călare pe cai încremeniți în poziție de asalt, dar și indieni goi de la brâu în sus, musculoși și cu securea în mână, gata s-o slobozească numaidecât. Ea cu Nina se joacă de-a soldații și de-a indienii până se plictisesc. Bineînțeles, Nina – în rol de conducător al indienilor e învinsă fără drept de apel de fiecare dată. Când se plictisesc se joacă de-a tancurile – dar și aici Nina pierde războiul. - Hai să ne jucăm de-a telefonul, propune Flori și Nina, care nu are acasă telefon instalat, se lasă vrăjită de magia acestui aparat cu cifre și cu rotiță care se învârte cu degetul, ca și de firul împletit care se tot încurcă și atârnă până jos. Flori o învață să formeze numere la întâmplare și să ceară „vă rog frumos cu Georgică”. Cum numitul Georgică nu se nimerește să existe la nicio familie, câte un glas morocănos răspunde „greșeală”. Alții întreabă „da ce familie cauți?” și aici Nina se fâstâcește și apasă pe cele două clape ca să închidă, cum a învățat-o Flori. Într-un târziu un glas repezit de bărbat vine de niciunde, de undeva de pe fir, ca și când ar fi stat la pândă acolo, înainte ca Nina să fi învârtit rotița de șase ori la întâmplare. - Florențo, drac împielițat ce ești, nu te mai juca la telefon, că vreau și eu să vorbesc. Nina lasă speriată receptorul jos și Flori îi spune pe un ton doct, cum obișnuiesc copiii mari să se adreseze celor mici: - Este cuplajul. Nu trebuia să te sperii. Hai să-ți mai arăt ceva. Nina o urmează pe Flori în camera cealaltă. - Știi cum se cheamă ăsta? Flori arată spre un fel de geamantan deschis, cu capacul sprijinit de perete. Înăuntrul geamantanului e un disc, pe care Flori îl pune în mișcare cu o apăsare de buton, după care lasă pe el un braț lung și curbat, având la capăt un vârf ca de cristal. Vârful acela alunecă pe suprafața discului care începe să cânte – ca la aparatul de radio. - Se cheamă pi-cap. Zi și tu după mine: picap. Nina vede pe masă coperta discului, o întoarce și silabisește: - Ce-lina Gon-zales. Gonzales. Ce nume e ăsta? În ce limbă? - Cred că în limba cubaneză, spune Flori și ridică din umăr, fără să aibă habar că nu există așa o limbă. Transpuse de melodia săltăreață ce se revarsă din aparat, Flori o ia pe Nina la dans și o răsucește, iscusit, în jurul axei ei. Dau aparatul la maxim, și abia dacă aud soneria. Oricine s-ar fi aflat în spatele ușii, aude muzica, le aude cântând și pe ele, mai bine zis țipând din toți rărunchii și, fără să priceapă o iotă din ce cântă, acoperind muzica de la aparat: Gio soi el punto cubano, chen la manigua vivia, con la macete-n la mano! - E tata, a venit să mă ia, zice Nina, după ce soneria își începe a doua serie de țârr-uri. Să vezi ce o să mă bată. Cred că te va bate și pe tine. Dar îndată ce deschid se lămuresc. Mama Ninei intră în casă și cu un zâmbet ironic în colțul gurii, o prinde pe Nina de o ureche, umblând pe sub perucă, și trage în sus, nu prea tare, până ce Nina nu se mai poate ridica mai mult pe vârfuri. Atunci se oprește. - Ce faci domnișoară, ești la Cântarea României? Sau la Teatrul de Revistă? Când aveai de gând să vii acasă? - Am poftit-o doar să-mi vadă picapul, zice Flori cu șiretenie. - Altă dată te poftesc să-mi ceri voie, spune Mama. Hai acasă, don’șoara Postolache, îi spune Ninei, ai scăpat prin urechile acului de data asta. Să nu te mai prind că mai pleci vreodată aiurea-n tramvai, fără să mă-ntrebi, că iei bătaie. Ușurată, Nina se dezechipează și în timp ce-și încalță în hol pantofii de stradă, îi șoptește Florenței la ureche: - Să știi că eu n-o să-mi bat păpușile niciodată!