Orbire
Mi-ai spus odată că nimeni nu mă poate iubi ca tine. Nu puteam să te cred pur și simplu, Trebuia să mă conving singură. Mi-am lăsat deci sufletul pe o margine de prăpastie, Așteptând să vină o
Pribegie
Sunt doar un călător pribeag, Ce-n lumea seacă n-are loc, Eu mă-ncălzesc la propiul foc, Și din iubire-mi fac toiag. Și neștiutele cărări Le bat de secole tăcut, Dar nici jumate n-am
Doar atunci
Când lumea va fi făcută din aripi de fluture, Când inima se va transforma într-un templu, Când stelele vor încăpea sub o pleoapă, Când șoaptele se vor transforma în zbor de pasăre, Când pietre
Oare?
Ca să pricepi că-i cel mai bine Să nu mai pierzi ce ai găsit, Mă lași să mă topesc în tine, Să fiu a ta la infinit?
Carnaval
Mă împăcasem cu ideea Că-i cel mai bine să nu simt, Să nu am puls, să nu am ritm, Să nu mai fiu din nou Aceea. Să lupt mereu, neînfricat, Cu ei, cu mine, cu tăcerea, Și să găsesc oricum
Foc
Am căutat foc Toată viața Fără să știu Că focul ardea în mine. Acum Din cauza arșiței din mine Caut apă. Ce stupid! Nici toate mările Nici toate oceanele din lume Nu pot stinge flacăra Pe
Neodihnă
Eu te privesc. Aluneci lin În somnul bun, odihnitor, Iar pentru mine e un chin Să stau aici și să nu mor. Că te iubesc e un păcat, Dar viața e o păcătoasă, Căci Soarta însăși a lăsat Ca patima
Menestrel
Hârtie albă precum neaua, Se vrea umplută cu noroi, Căci gânduri negre mă apasă, Când văd că oamenii sunt goi. Privesc în jur, îmi e de-ajuns, Nici nu e greu să îi măsor, Demult cu gândul am
