Poezie
Piine
2 min lectură·
Mediu
au lasat o piine pe masa,
jumatate arsa, jumatate alba,
cu coaja ciupita, rupta-n farime
ca fulgii pufosi de zapada.
si imi pare noua, si nicicind vazuta,
desi cu nimic altceva n-am trait,
dar luind-o in miini, ca intr-un vis,
tactul si mirosul nu mi-o amintesc.
si totusi, e mama cind mi-a dat sa sug,
miroase precum vaile prin care am trecut :
a Aconcagua, a Patzcuaro, a Elqui,
a sufletul meu cind ma sfisii cintind.
nu exista alte miresme in incapere,
tocmai de aceea am si vazut-o;
nu exista nimeni in toata casa
decit aceasta piine lasata pe masa
care cu trupul ei ma recunoaste,
iar eu cu trupul meu o recunosc.
s-a frint pretutindeni si de demult
aceeasi piine intre o suta de frati,
piine din Coquimbo, piine din Oaxaca,
piine din Santa Ana si din Santiago.
de cind eram mica o cunosteam
sub forma de soare, de peste, de abur,
miinile mele ii simtiau miezul
cald precum unui pui de porumbel.
apoi, am uitat-o si-n aceasta zi
amindoua din nou ne-ntilnim,
eu cu trupul meu de Sara batrina,
ea cu al ei de numai cinci ani.
prietenii morti cu care am mincat-o
in alte vai, ii simt aburul,
piine de griu macinat in septembrie,
secerat in august in Castilia.
e altul si-i cel impartit
in pamintul unde-au disparut.
o rup in doua si ii simt mireasma,
o pun pe masa si ii simt caldura.
mi-s miinile pline de piine,
privirea mi-e plina de lanuri
si plinsul izvoraste deodata
peste uitarea atitor ani,
si nu mai stiu de fata-mi imbatrineste,
ori renaste in clipa aceasta.
cum casa-i pustie, fara nimeni in ea,
ne regasim si stam impreuna din nou,
pe aceasta masa fara carne si fructe,
amindoua in aceasta liniste omeneasca.
si vom tacea pina cind vom fi una
si anotimpul nostru se va fi sfirsit.
0117.956
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Gabriela Mistral
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 308
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 50
- Actualizat
Cum sa citezi
Gabriela Mistral. “Piine.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/gabriela-mistral/poezie/124724/piineComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
GABRIELA MISTRAL
( 1889-1957)
Poetă chiliană lirică meditativă cu accente neoromantice și simboliste, închinată pământului natal, copilăriei, dragostei, istoriei și viitorului țării.
Și-a început cariera modest, ca simplă învățătoare într-un sat pierdut din provincia chiliană, luptându-se din greu cu lipsurile vieții zilnice. Moartea tragică a bărbatului iubit – pe când poeta avea 30 de ani – lasă o adâncă și amară urmă în sufletul ei sensibil. Și renunțând la ceea ce se înțelege în mod curent printr-o viață proprie, se apleacă asupra vieții celorlalți: mama și copilul sunt subiecte la care poezia Gabrielei Mistral va reveni adesea.
Din volumul „Tata”, tradusă de Ion Frunzetti, am regăsit poezia .
Pâinea
Mi-au lăsat o pâine pe masă,
Jumătate arsă, jumătate albă,
Ciupită pe deasupra, frântă-n două,
Cu fărâmițe de bulgări de nea.
Mi se pare nouă și nemaivăzută
Deși cu altceva nu m-am hrănit nicicând,
Dar tot umblând după o coajă, somnambulă,
M-au părăsit și pipăitul și mirosul.
Miroase-a mama când mă alăpta.
Miroase a văile – trei – pe unde-am trăit:
A Aconcagua, Pátzcuaro, a Elqui,
Și a rărunchii mei, când mai cânt din rărunchi.
Alte miresme nu mai sunt în odaie
Și de asta izul ei mă cheamă-ntr-atât.
Și nici nu-i nimeni în toată casa,
Afară de pâinea asta frântă pe-un taler
Care cu trupul ei mă recunoaște
Așa cum eu, cu-al meu, o recunosc.
Toți au mâncat-o, sub toate climatele,
Aceeași pâine, sute de frați:
Pâine de Coquimbo, pâine de Oaxaca,
Pâine de Santa Ana și de Santiago.
În copilărie eu îi știam
Forma de soare, de pește sau de cearcăn.
Și-i cunoșteau mâinile mele coaja,
Și rotunjimea caldă de hulub înfoiat.
Pe urmă am uitat-o, până-n ziua
De azi, în care ne-ntâlnirăm amândouă.
Eu cu trupul meu, bătrân ca al Sarei,
Ea cu-al ei, ca de cinci anișori.
Prietenii morți cu care-o mâncam
Prin alte văi, adulmecă aburul
Unei pâini măcinate-n septembrie
Și-n luna lui gustar secerată-n Castilia.
E alta, și-i cea pe care o mâncăm
În țările pe unde se-ntinseseră să doarmă.
Frâng codrul de pâine și le dărui lor caldul:
O răstorn și le pun pe obraji răsufletul pâinii.
Mâna mi-e de el învăluită,
Și-mi ațintesc privirile spre mână,
Și dau drumul unui plâns de căință
Pentru anii mulți în care am uitat-o,
Și obrazul mi-l îmbătrânește
Și mi-l face să renască, regăsirea.
Cum casa-i pustie,
Stăm unul lângă altul, regăsiți,
Pe masa asta fără carne, fără fructe,
Numai noi doi, în tăcerea asta umană,
Până ce vom ajunge iar una;
Și-ncet-încet și ziua ne-asfințește…