Povestire despre Van Gogh

...atunci, artistul o imortaliză pe tânără de scaun, legând-o cu două eșarfe albe, deosebit de mătăsoase, se precipită prin aria din fata ei, se opri în mijloc, o măsură cu privirea și estimă atât admirație cât și abnegație, în egală măsură, apoi, dintr-o simplă lovitură de bici, îi reteză breteaua rochiței ei modeste, dezvelindu-i extremitatea sferică din partea stângă a pieptului, aceea cu proieminență erectilă, și-o țintui cu cea mai virilă dintre terminațiile sale într-o fascinantă aventură perpetuă de explorări orgasmice, universale, în care raiul si iadul coincid într-o singură putere, forță sau energie careia putem să-i spunem Dumnezeu, dacă vrem, doar dacă vrem, deși nu mai contează, da, iar asta fără să ezite, simți că totul se contractă ca un laț, că omulețul sugrumat de frenezia originară a murit de mult pe altarul iubirii cementat în sufletul său, că valul de culoare devine de nestăvilit, inevitabil, sufocant, încât il determină să-și taie o ureche pentru a auzi mai bine forfota liniștită a naturii.