Prea târziu

În tren e ca de obicei: lume pestriță și în mișcare sau… în somn. Nu mai am liniște. Mă agit ca un copil. Uniforma stă pe mine de parcă am împrumutat-o. Normal ar trebui să fie impecabilă, dar numai de asta nu-mi mai ardea mie acum. Căldura îmi mărea neliniștea și mă făcea din ce în ce mai nerăbdător. Voiam să ajung cât mai repede. Ies pe coridor și scot capul pe fereastra ce era deschisă. Da… acum mă simțeam mult mai bine. Vântul îmi aducea cumva pacea în suflet ca printr-un făcut. Șuieratul curentului se împletea cu monotonia de scrâșnituri ale roților. Îmi producea o stare de amețeală, nu mai puteam gândi nimic. Curând am realizat că mă afundam tot mai mult în această beatitudine și m-am hotărât să o curm. M-am retras și am închis geamul în privirile întrebătoare ale celor ce căutau răcoarea cu orice chip. Acum parcă îmi mai reveneam, dar căldura începea să mă sugrume, să îmi înăbușe respirația. Și peisajele ce-mi clăteau privirea acum erau șterse și se amestecau pe retina mea amețindu-mă. De ce? Tocmai eu, eu care am trecut toate testele psihologice, eu care acum sunt pilot, eu să amețesc dintr-o banală schimbare de aer… *** În sfârșit am ajuns. Credeam că am să merg la infinit cu șarpele astă care te hipnotizează cu unduirea sa ce urmează umil calea ferată. Când am atins peronul inima începu să îmi bată accelerat. Simțeam cum tot sângele s-a strâns în gâtul meu gata să mă sufoce. Tâmplele începuseră să mi se zbată. Eram emoționat. Știam ce mă așteaptă acasă! Fusesem anunțat. Într-un sfert de oră, cât am făcut până acasă mergând pe jos, mi-au trecut prin minte amintirile ce mă legau de locurile astea. Cu cât mă apropiam mai mult cu atât intram mai adânc în amintiri și în senzația de sufocare. Nodul din gâtul meu se strângea la fiecare pas. Simțeam că mă apropii și emoțiile mă copleșeau. Eram un pilot cu sânge rece, însă acum îmi clocotea în vine. În sfârșit mi-au dat permisia și am putut să vin. Sper să nu fie prea târziu. Iată-mă în fața blocului. Nimeni. Nici o mașină, nimic. Liniște. “Oare ce o fi? Să-mi fi făcut cineva vreo farsă?” emoțiile dispărură brusc și fură înlocuite de furie ce apoi izbucni din gura mea sub forma unui râs plin de ușurare și seninătate. Se auzea ecoul râsului meu în tot cartierul, însă nu îmi păsa. Îmi lăsam sufletul să se descarce, să se elibereze de mărăcinele întortochiat de sentimentele ce mă încercaseră în ultimele zile. Și era bine! “Mi-au făcut o farsă!!!… sau…” dar gândul mi se pierdu în negurile sufletului și nici nu mai știu cum am urcat așa de repede cele cinci etaje. M-am oprit în fata ușii. “Deci e adevărat…” gândesc privind pânza neagră de deasupra. Apăs clanța cu nesiguranță. E deschis… Intru repede și instinctul mă poartă în sufragerie: atmosferă întunecată. La fel și-n celelalte două camere ale apartamentului. Aerul închis e persistent. Totul parcă e părăsit…”Da!… Am ajuns prea târziu! Nu se poate…” În urmă-mi las ușile deschise și cobor scările în grabă. În fața blocului mă opresc o clipă. În minte-mi se încâlcesc mai multe drumuri pe care aș vrea să o apuc. Îmi întrerupe învălmășeală din cap un puști: - Nene, geanta! - Ține-o tu! îi mai pot arunca băiețașului în timp ce mă depărtez în fugă. Fug. Fug, fug… Căldură mă moleșește, aproape că mă doboară. Trag de-mi smulg nasturii de la jachetă și o arunc de pe mine. Continui să fug ca un smintit. Nu mă opresc o clipă. Deși trupul meu ar vrea-o, creierul comandă într-una: FUGI!!! Mă sufoc din ce în ce mai tare. Arșița îmi face sudoarea să-mi sfârâie pe frunte. Cămașa mi se lipește de piele. Nu mai pot. Am ajuns. Intru pe poarta cimitirului. În depărtare văd mulțimea. “Acolo!” îmi spun și cu ultimele puteri încerc să ajung la ei în fugă. Pașii sunt nesiguri și împiedecați din cauza toropelii și din cauza minții mele care realiza ce-i spuneau ochii: erau acolo, era real și se apropiau de sfârșit. Lăsau sicriul în groapă. În acea clipă un urlet de disperare izbucni din pieptul meu ce rămase gol: - NUUUUUUUUU!!!... Toți își îndreptară privirile speriate spre omul ce fugea spre ei. Pe fețele lor puteai citi contopirea surprinderii și a compasiunii pentru omul ce-și dădea duhul încercând cu ultimele puteri să ajungă la ei. Zdrențele de pe el se voiau a fi o uniforma de pilot… *** Tata se întoarse spre mine și-și desfăcu brațele. Mă prinse și mă îmbrățișă lăsând lacrimile să curgă în voia lor. Nu-i mai pasa de costumul negru închiriat ce acum se îmbiba cu transpirația mea. După câteva clipe de încleștare m-am desfăcut din strânsoarea lui și-am îngenunchiat lângă groapă. Buchetele de flori fuseseră aruncate. Groparul înfipse lopata în movila de pământ și acum aștepta. Mi-am dat seama că nu mai pot face nimic… Nici măcar nu am apucat să o mai văd o dată, să-i sărut mana și să-i cer iertare. N-o mai pot aduce înapoi… Totuși gândul ăsta nu m-a oprit atunci când am luat pumnul de pământ și l-am presărat pe sicriu sa mai strig o dată cu o patimă adâncă. Oare speram ca Cel de Sus să mă audă? Tata îmi puse mâinile pe umeri și-i strânse bărbătește. Cu lacrimi în ochi, îmi ridic privirea spre ochii lui. Nu mă vede clar din cauza lacrimilor. Simt cum picura durerea lui pe obrazul meu, o întâlnește pe a mea și cade pe sicriu. Privesc cu neputință cum pământul îmi fura cea mai dragă ființă. Simt cum o parte din mine rămâne acolo, cu mama. “Oare m-a iertat? M-a iertat?!” îl privesc pe tata întrebător și, parcă citindu-mi gândul, mă aprobă dând din cap. “Ah, mamă... îți mulțumesc...” Fețele întunecate ale cunoscuților mi se perindă prin fata ochilor și toți încearcă să mă îmbuneze cu o vorba bună însă eu nu îi aud. Nu pot. Nici măcar nu îi văd prea bine. Pentru mine acum ei sunt doar niște fantome negre și triste… Toată lumea e tristă… singura care mai zâmbește dintre toți e mama. Zâmbetul ei îmi aduce pace în suflet. Atât de dulce și de gingaș, atât de nostim și de plăcut… Mama îmi zâmbește iertător… de pe fotografia de pe cruce…