Poezie
Nebunul lui Nietzsche
moartea pasiunii
3 min lectură·
Mediu
Aţi auzit pe omul cel nebun,
Ce umbla pe la piaţă cu o lampă
Şi striga din rărunchi, ca un tribun,
Unde e Dumnezeu, sub care piatră?
L-am auzit şi-am fost adesea martor
La zeflemeaua ce-i era adresată
Ca şi răspuns la întrebarea sa:
Poate e în concediu sau la plajă,
Poate-a fugit cu circu-n altă tară,
Unde sa fie? A plecat spre gară,
Să prindă trenul către altă vară.
Şi-atunci, nebunul, se uita-nprejur
Şi le spusese c-o tristeţe-amară:
L-am omorat, cu toţii, într-o doară
Şi-al Său cadavru zace ca un stârv
Pe când civilizaţia, un păsăroi pleşuv,
Îi ciuguleşte rănile şi zbiară.
L-am ucis şi sângele-i coboară
Pe pumnalele noastre vinovate,
Valorile, virtuţile în parte,
Credinţe milenare, astupate
De-un nihilism teribil ca o smoală.
Ce-a mai rămas din dragii săi copii?
Cum vor mai ştii în ce se află viaţa?
Că dezlegând pe soare de pământ,
Am cutezat să vrem a bea şi marea,
Şi orizontul cu-n burete sfânt
L-am şters şi ne-am scuzat neobrăzarea
Cu fălnicia ştiințificului gând...
Spre ce vom merge? Care ne e cărarea?
Ne zvârcolim lipsiţi de sus sau jos,
Nimicul infinit ne roade pân' la os
Şi neantului, în şoapta gândului, îi auzim chemarea.
Nu auziţi groparii care-I sapă,
Mormânt caustic, în ritm de recviem?
Cioclii care danseaza în tandem?
Nu mirosim putrezirea-I divină şi amară?
Zeii se descompun aidona oricui
Amintirea lor, cu vântul timpului,
Dispare precum orice tren gară.
Dumnezeu e mort, striga nebunul
Rămâne mort alături de morală
De omenia firească milenară,
Şi de virtutea liberă, vocală.
Cum ne-am putea consola noi, ucigaşii ucigaşilor?
Tot sfântul şi măreţul din lume a sângerat sub lama
rece a cuţitelor
Sub pumnalele noastre şi-ale lor,
Până la moarte. Cu ce apă ne putem spăla de păcate?
Ne depăseşte măreţia-acestei fapte...
Doar zeii-îi pot ucide pe alţi zei,
Nu suntem vrednici de-asemenea acte.
Dar cine va veni-în posteritate
Va aparţine unei istorii mai înalte
Decât toata istoria de până acum...
Nebunul a amuţit apoi, şi amuţit-au toţi cu gândurile scrum.
Într-un final, a trântit lampa de pământ,
Care s-a sfărâmat în cioburi sclipitoare
Şi-a stis flacăra firavă, muritoare
Care s-a scufundat în nămolul ud.
Şi ridicând privirea către zare a spus plăpând:
Am venit prea devreme, nu-i vremea mea,
Acest eveniment uriş va mai dura,
Incă umblă, e pe drum, celor mulţi nu le-a atins urechea,
Precum sunetul tunetului dupa ce fulgeră,
Lumina stelelor şi-a soarelui, aievea
Necesită perioada sa pentru a răsuna.
Deşi întâmplate, faptele au nevoie de timp pentru a se propaga,
Pentru a fi văzute şi-auzite,
Înainte de-a putea lega,
Făptuitorii de faptele-întocmite.
Iar fapta aceasta, cu grandoarea-i toată
E mai departe decât orice stea,
De momentul când va fi aflată.
Şi, totuşi, am comis-o, noi cu toţii
L-am omorât pe Dumnezeu noaptea ca hoţii.
Şi vom afla, simţii şi gravitatea
Când cu nihilism şi capitalism neviu vom face posteritaţii un sicriu.
00685
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 480
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 78
- Actualizat
Cum sa citezi
Florin Lucian Manoliu. “Nebunul lui Nietzsche.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/florin-lucian-manoliu/poezie/14157888/nebunul-lui-nietzscheComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.