Mediu
Semnal
Anunț apariția volumului de poezie „Dar de nuntă“ la editura Reîntregirea – editura Episcopiei de Alba-Iulia.
Cum spune și dedicația de pe carte, acest volum se adresează mirilor și mireselor, cu urarea de a cunoaște fiecare taina celuilalt și a trăi în veșnicia dragostei.
Lansarea va avea loc în cadrul festivalului de literatură „Sensul iubirii” din Drobeta Turnu-Severin, festival ce va avea loc în perioada 6-8 iulie 2007.
În București, lansarea va avea loc la o dată care va fi anunțată ulterior. Cartea poate fi găsită la librăria de la Muzeul Literaturii.
Monica Patriche
![\"Photo](\"http://i159.photobucket.com/albums/t131/teotim/COPERTACARTE.jpg\")
Trebuie spus că, așa cum o vede Biserica, relația creștinului cu Dumnezeu este cu adevărat, în esența și structura ei, una de nuntă. Biserica este mireasa Domnului, fiecare creștin curat este în sufletul lui mireasă a lui Hristos. Nu cântăm noi în Postul Mare, timp al maximei asceze, cântări precum: Iată, Mirele vine în miezul nopții... și Cămara Ta, Mântuitorule...? În principal, Monica Patriche ne vorbește despre această relație a noastră nupțială cu Mirele-Hristos, despre cea diurnă cu Mireasa-Maică. Și cum nunțile noastre pământești se cuvin a fi după asemănarea Nunții cerești.
Costion Nicolescu
În concluzie, cartea dumneavoastră mi-a trezit interesul și respectul, pentru problematică și pentru forma excelentă, pentru poezia minunată care se regăsește în fiecare text, pentru valoarea unei atât de ample încercări de a vedea în termeni proprii, în propria oglindă și a caligrafia în contextul zilelor noastre, o altă Cântare a Cântărilor semnată curat cu numele dumneavoastră.
Constanța Buzea
Recenzie
Poezia Monicăi Patriche exploatează potențialul unei feminități care își află chipul în atingere cu erosul Cuvântului, pe care la rându-i îl oferă contemplării. Taina Nunții este tocmai darul nașterii și renașterii unui cuvânt făcut trup ce deslimitează hotarul comunicării și capătă o condiție comuniantă: „N-aș vrea ca trupul poemului să fie zid între noi” (Cuvântul autorului).
Rostirea se înfășoară într-o aură de simplitate, acea simplitate în care pulsează întregul viu, nedisecat: „Doamne, între noi totul să fie/ simplu, limpede, neprefăcut” (Primește cântecul). Dramatismul vieții e sublimat prin germinarea cuvântului pus în abis: „Ai stat în mormânt și nimeni nu-Þi cânta acolo. Din inima ta a încolțit versul acesta” (Primește cântecul).
Atinsă de seva învierii, existența devine pregnantă, crucea se umple de seva care transmite viață: „Nu mai duc în spate o cruce grea,/ ci un copac înflorit” (Înflorirea crucii). Relația dintre mamă și fiu este însăși taina existenței create sub semnul dublei întrupări, a lui Dumnezeu în lume și a lumii în Dumnezeu: „Lumina îi învelește pe amândoi în taină,/ Maică și Fiu,/ încât nu mai știi cine a născut pe cine” (Nașterea).
Pasajul peste abisul dintre creație și dumnezeire este închipuit fericit de respirația gestantă a Mamei în care odihnește Duhul Sfânt, Cel de la care se naște în trup Cuvântul și care prin excelență ne călăuzește dincolo de limitele noastre: „În noapte, aud doar respirația ta, ca pe o cale de la apus la răsărit, când nici o altă cale nu mai e” (Către Maica Domnului).
Taina nunții e taina nașterii reciproce în care bărbatul și femeia își descoperă chipul iconic de Fiu și Maică. Frumusețea este urmată prin pășirea curajoasă peste o cale subțire ca un tăiș de sabie: „Frumusețea Mirelui așa e:/ Nu te apleci nici într-o parte, nici în alta/ În tăcere sau în cuvânt, în viață sau în moarte” (Frumusețea Mirelui).
Condiția de plecare este una copleșită de web-ul ființării spre moarte, păienjeniș tăiat de fulgerul descoperirii: „Când mi-a arătat Mirele frumusețea Lui/ nu eram nici pe Tabor,/nici pe muntele Fericirilor./ Eram prinsă în plasa de păianjen,/ Era noapte/ Și a nins până dimineața” (Frumusețea Mirelui).
Pocăința sau întoarcerea inimii spre primirea darului dumnezeiesc este o trecere spre simțirea prezenței Mirelui „de cealaltă parte a lacrimilor” (De cealaltă parte a lacrimilor), într-o proximitate a bucuriei duhului. În atingere cu harul dumnezeiesc, conștiința omenească primește cu toată fragilitatea și schimbabilitatea ei trăsăturile înveșnicirii în lumina divină: „Într-un luminiș stă căprioara/ cu picioare subțiri și de lumină.// Haitele de lupi privesc/ și li se pare că văd în amintire/ picioarele ei alergând;/ Și strigă căprioara pe nume:/ nu ești tu aceea care alergai,/ nu ești tu cea care/ nu ești tu...// Dar căprioara/ cu picioarele subțiri și de lumină/ stă acolo, din veșnicie nemișcată” (Luminândă).
Este foarte interesant modul în care poeta reușește să descrie acest proces al asimilării mistice a cuvântului printr-o chenotică sublimare ce redă fecioria: „Cum cu mâna Lui șterge acest poem,/ Și foaia de hârtie devine albă:/ O citesc îngerii” (Auz).
Din această tensiune irumpe paradoxul fericitei predări în mâinile Celui ce a biruit odată cu inima și tristețea înrobitoare a morții: „Sunt o învinsă, deși lupta nu a avut loc/ și nici nu va fi./ Sunt învinsă și plâng de fericire;/ aștept să fiu dusă în carul învingătorilor/ și purtată pe străzi ca o pradă de război” (Eu sunt cununa ta).
Geometria mișcărilor nupțiale este escaladată cu acea uimire a depășirii de sine în care trezirea și somnul extatic se potențează reciproc: „Cămașa nopții o rup/ căci nu mai încap în noapte./ Un braț gol luna/ îți sprijină capul când dormi” (Eu sunt cununa ta).
Noaptea e mediul prin excelență mistic în care uitarea de sine gătește trezirea vederii de suflet mișcate de harul lui Dumnezeu: „De la noapte învăț cel mai bine:/ Învăț să uit totul, să adorm/ Ca să fiu trezită de El” (Lecția). Procesul trezirii simțirilor duhovnicești presupune în același timp o metamorfoză regresivă, o dezbrăcare de „omul vechi”: „Știi câte ierni a dezbrăcat sufletul meu/ Până să Te cunoască pe Tine?” (Virgula).
Sub această atingere gestul și gândul capătă consistența liturgică a cântului: „Gândurile dorm pe mâinile tale/ Așa cum doarme cântecul pe clapele pianului” (Acoperământ liric). Asumând până la ultimele consecințe realitatea spre o renaștere nu lipsită de dureri, iubirea amplifică dramatismul existenței: „O veșnicie voi sta așa să învăț/ cum se curățesc lupii pe dinlăuntru/ când mor în zăpadă, și urletul lor/ se înmormântează în tăcere” (Orb, pământul).
Inima devine un mormânt mistic al lumii în care numele Mirelui, Logosul divin, e unica sămânță: „Eu – fruct cu o singură sămânță – / numele Tău” (Livada). Imaginea învierii surprinde prin puterea ei de acoperire dinamică: „Despre înviere este așa:/ va veni o pasăre albă și va acoperi tot cerul” (Despre înviere).
Percepția asupra lumii rezistente transfigurării naște o suferință ce nu poate fi purtată decât în amfora unui zâmbet de copil: „O lume întreagă/ e pe moarte, o lume care n-a dat în pârg.// Fructele dragostei au putrezit necoapte/ (…) o lume întreagă a murit într-un zâmbet de copil” (Nașterea lui Solomon).
Suprinde plăcut jocul perspectivelor și gesturilor în care poeta așterne \"perspectiva inversă\" a artei sale iconice: „În țara aceasta care se numește mamă/ Copiii sunt trași în sănii uriașe”, „Luna e urma sărutului meu/ pe urma unei sănii care te-a urcat la cer”, „Cine îți turna pe gene stropi de somn/ și ce mamă ferecai între pleoape/ când închideai ochii?” (Gânduri de mamă pentru copilul ei).
Volumul „Dar de nuntă” ne prezintă o poezie religioasă de calitate, din care nu lipsește nervul alcătuirilor surprinzătoare, jocul de lumini și umbre în care erosul și logosul rostirii se potențează reciproc.
Florin Caragiu
Anunț apariția volumului de poezie „Dar de nuntă“ la editura Reîntregirea – editura Episcopiei de Alba-Iulia.
Cum spune și dedicația de pe carte, acest volum se adresează mirilor și mireselor, cu urarea de a cunoaște fiecare taina celuilalt și a trăi în veșnicia dragostei.
Lansarea va avea loc în cadrul festivalului de literatură „Sensul iubirii” din Drobeta Turnu-Severin, festival ce va avea loc în perioada 6-8 iulie 2007.
În București, lansarea va avea loc la o dată care va fi anunțată ulterior. Cartea poate fi găsită la librăria de la Muzeul Literaturii.
Monica Patriche
Trebuie spus că, așa cum o vede Biserica, relația creștinului cu Dumnezeu este cu adevărat, în esența și structura ei, una de nuntă. Biserica este mireasa Domnului, fiecare creștin curat este în sufletul lui mireasă a lui Hristos. Nu cântăm noi în Postul Mare, timp al maximei asceze, cântări precum: Iată, Mirele vine în miezul nopții... și Cămara Ta, Mântuitorule...? În principal, Monica Patriche ne vorbește despre această relație a noastră nupțială cu Mirele-Hristos, despre cea diurnă cu Mireasa-Maică. Și cum nunțile noastre pământești se cuvin a fi după asemănarea Nunții cerești.
Costion Nicolescu
În concluzie, cartea dumneavoastră mi-a trezit interesul și respectul, pentru problematică și pentru forma excelentă, pentru poezia minunată care se regăsește în fiecare text, pentru valoarea unei atât de ample încercări de a vedea în termeni proprii, în propria oglindă și a caligrafia în contextul zilelor noastre, o altă Cântare a Cântărilor semnată curat cu numele dumneavoastră.
Constanța Buzea
Recenzie
Poezia Monicăi Patriche exploatează potențialul unei feminități care își află chipul în atingere cu erosul Cuvântului, pe care la rându-i îl oferă contemplării. Taina Nunții este tocmai darul nașterii și renașterii unui cuvânt făcut trup ce deslimitează hotarul comunicării și capătă o condiție comuniantă: „N-aș vrea ca trupul poemului să fie zid între noi” (Cuvântul autorului).
Rostirea se înfășoară într-o aură de simplitate, acea simplitate în care pulsează întregul viu, nedisecat: „Doamne, între noi totul să fie/ simplu, limpede, neprefăcut” (Primește cântecul). Dramatismul vieții e sublimat prin germinarea cuvântului pus în abis: „Ai stat în mormânt și nimeni nu-Þi cânta acolo. Din inima ta a încolțit versul acesta” (Primește cântecul).
Atinsă de seva învierii, existența devine pregnantă, crucea se umple de seva care transmite viață: „Nu mai duc în spate o cruce grea,/ ci un copac înflorit” (Înflorirea crucii). Relația dintre mamă și fiu este însăși taina existenței create sub semnul dublei întrupări, a lui Dumnezeu în lume și a lumii în Dumnezeu: „Lumina îi învelește pe amândoi în taină,/ Maică și Fiu,/ încât nu mai știi cine a născut pe cine” (Nașterea).
Pasajul peste abisul dintre creație și dumnezeire este închipuit fericit de respirația gestantă a Mamei în care odihnește Duhul Sfânt, Cel de la care se naște în trup Cuvântul și care prin excelență ne călăuzește dincolo de limitele noastre: „În noapte, aud doar respirația ta, ca pe o cale de la apus la răsărit, când nici o altă cale nu mai e” (Către Maica Domnului).
Taina nunții e taina nașterii reciproce în care bărbatul și femeia își descoperă chipul iconic de Fiu și Maică. Frumusețea este urmată prin pășirea curajoasă peste o cale subțire ca un tăiș de sabie: „Frumusețea Mirelui așa e:/ Nu te apleci nici într-o parte, nici în alta/ În tăcere sau în cuvânt, în viață sau în moarte” (Frumusețea Mirelui).
Condiția de plecare este una copleșită de web-ul ființării spre moarte, păienjeniș tăiat de fulgerul descoperirii: „Când mi-a arătat Mirele frumusețea Lui/ nu eram nici pe Tabor,/nici pe muntele Fericirilor./ Eram prinsă în plasa de păianjen,/ Era noapte/ Și a nins până dimineața” (Frumusețea Mirelui).
Pocăința sau întoarcerea inimii spre primirea darului dumnezeiesc este o trecere spre simțirea prezenței Mirelui „de cealaltă parte a lacrimilor” (De cealaltă parte a lacrimilor), într-o proximitate a bucuriei duhului. În atingere cu harul dumnezeiesc, conștiința omenească primește cu toată fragilitatea și schimbabilitatea ei trăsăturile înveșnicirii în lumina divină: „Într-un luminiș stă căprioara/ cu picioare subțiri și de lumină.// Haitele de lupi privesc/ și li se pare că văd în amintire/ picioarele ei alergând;/ Și strigă căprioara pe nume:/ nu ești tu aceea care alergai,/ nu ești tu cea care/ nu ești tu...// Dar căprioara/ cu picioarele subțiri și de lumină/ stă acolo, din veșnicie nemișcată” (Luminândă).
Este foarte interesant modul în care poeta reușește să descrie acest proces al asimilării mistice a cuvântului printr-o chenotică sublimare ce redă fecioria: „Cum cu mâna Lui șterge acest poem,/ Și foaia de hârtie devine albă:/ O citesc îngerii” (Auz).
Din această tensiune irumpe paradoxul fericitei predări în mâinile Celui ce a biruit odată cu inima și tristețea înrobitoare a morții: „Sunt o învinsă, deși lupta nu a avut loc/ și nici nu va fi./ Sunt învinsă și plâng de fericire;/ aștept să fiu dusă în carul învingătorilor/ și purtată pe străzi ca o pradă de război” (Eu sunt cununa ta).
Geometria mișcărilor nupțiale este escaladată cu acea uimire a depășirii de sine în care trezirea și somnul extatic se potențează reciproc: „Cămașa nopții o rup/ căci nu mai încap în noapte./ Un braț gol luna/ îți sprijină capul când dormi” (Eu sunt cununa ta).
Noaptea e mediul prin excelență mistic în care uitarea de sine gătește trezirea vederii de suflet mișcate de harul lui Dumnezeu: „De la noapte învăț cel mai bine:/ Învăț să uit totul, să adorm/ Ca să fiu trezită de El” (Lecția). Procesul trezirii simțirilor duhovnicești presupune în același timp o metamorfoză regresivă, o dezbrăcare de „omul vechi”: „Știi câte ierni a dezbrăcat sufletul meu/ Până să Te cunoască pe Tine?” (Virgula).
Sub această atingere gestul și gândul capătă consistența liturgică a cântului: „Gândurile dorm pe mâinile tale/ Așa cum doarme cântecul pe clapele pianului” (Acoperământ liric). Asumând până la ultimele consecințe realitatea spre o renaștere nu lipsită de dureri, iubirea amplifică dramatismul existenței: „O veșnicie voi sta așa să învăț/ cum se curățesc lupii pe dinlăuntru/ când mor în zăpadă, și urletul lor/ se înmormântează în tăcere” (Orb, pământul).
Inima devine un mormânt mistic al lumii în care numele Mirelui, Logosul divin, e unica sămânță: „Eu – fruct cu o singură sămânță – / numele Tău” (Livada). Imaginea învierii surprinde prin puterea ei de acoperire dinamică: „Despre înviere este așa:/ va veni o pasăre albă și va acoperi tot cerul” (Despre înviere).
Percepția asupra lumii rezistente transfigurării naște o suferință ce nu poate fi purtată decât în amfora unui zâmbet de copil: „O lume întreagă/ e pe moarte, o lume care n-a dat în pârg.// Fructele dragostei au putrezit necoapte/ (…) o lume întreagă a murit într-un zâmbet de copil” (Nașterea lui Solomon).
Suprinde plăcut jocul perspectivelor și gesturilor în care poeta așterne \"perspectiva inversă\" a artei sale iconice: „În țara aceasta care se numește mamă/ Copiii sunt trași în sănii uriașe”, „Luna e urma sărutului meu/ pe urma unei sănii care te-a urcat la cer”, „Cine îți turna pe gene stropi de somn/ și ce mamă ferecai între pleoape/ când închideai ochii?” (Gânduri de mamă pentru copilul ei).
Volumul „Dar de nuntă” ne prezintă o poezie religioasă de calitate, din care nu lipsește nervul alcătuirilor surprinzătoare, jocul de lumini și umbre în care erosul și logosul rostirii se potențează reciproc.
Florin Caragiu
005352
0