Din nou

Într-un coșmar al lui Ensor, am găsit un loc de veci pentru priveghi. La această nuntă veșnică a participat ultimul meu prieten, Edward Munch, și mi-a spus respirând: \"să nu violăm cu gândul nici o poezie\". Eu vedeam doar partiturile și atunci iar a început fericirea nebuniei. Am vrut să combin galbenul cu negru și am dat peste un mistic: se ruga într-un colț; semăna cu Buddha - dar era și nu era el. Mi-am încordat privirea și am reușit să imortalizez o clipă de iluminare. Era ceva între o bătaie de joc forțată și o prigoană drăcească. Diavolul s-a înspăimântat și a luat cu el decizia de a nu mai continua cu nepăsarea. Într-un târziu am aflat că eu nu mai exist. Eram fericit. Și iarăși m-am întrebat: de ce sunt doi într-unul. Nu m-a speriat prea tare ridicolul întrebării, așa că am răspuns printr-o schemă: oglinda după ce se sparge nu mai poate fi. M-a întrerupt un zgomot ciudat, pe care numai eu îl auzeam, venea de la o mașinărie bolnavă și aproape că vorbea. Într-un final am reușit să-mi revin, fără să mă trezesc. Și atunci cred că mi-am dat un nume. Dar nu-l pot spune. De ce? Pentru că ziua este singură dimineața și nu i se poate moșteni tristețea. Din nou mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Am bănuit pentru un moment că cineva are nevoie vitală de mine, că mă susține și că suferă la aceeași intensitate. De atunci nu m-am mai trezit.