strigarul de seară

ar trebui să ne uităm unul pe celălalt ca în târziul unei securi să devenim copaci

ar trebui să plângem seara la închinarea luminii nu cumva să înțelegem pe de rost sfântul

ar trebui să locuim nu satul cu paseri ci numai absența culorii a vântului a apei a numelui

ar trebui să urlăm dar nu așa nu așa ca și când neputința de a deveni ar fi moșită ci ca o pregătire a mesei a cinei la care vine să se așeze tot mai întristat numele lui

ar trebui să nu ne mai prefacem în cioburi mai apoi să găsim pe unul dintre ai noștri ascuțitul

Doamne câtă vreme se taie pețitul acestui cuvânt în iubire?

ar trebui să nu plecăm în distanțe schimonosiți arătării ce ne ia și ne duce tot mai departe judecând aerul ori..marea...nisipul acestui ochi din care maica soarbe vederii neantul

nuuuuu nu și nu om liber ce sunt aș urla acum după începutul facerii aș scoate lăcusta la drum să scuture șanțul să primenească orbului venirea din om

Doamne cât mai avem vreme?