Poezie
Alergătorul
2 min lectură·
Mediu
Alergătorul
I
Întuneric,
Brăzdat din loc în loc
de licăriri palide
de lumină.
Și din nou întuneric.
În depărtare un bloc
cu lumini slabe
strălucește ca o fantomă
cu foarte mulți ochi.
Și în rest întuneric.
Din când în când
Faruri clipesc la orizont
Dar se sting rând pe rând,
lăsând în jur întuneric.
Doar un alergător
brăzdează singurătatea,
și iute de picior
taie noaptea.
E întuneric.
Luminile-au apus,
e frig
însă fără putere,
la orizont,
un soare mai străluce.
E din ce în ce mai frig,
bate vântul,
însă nimic
nu este în stare
să oprească alergătorul
din drumul său spre soare.
II
Lumină,
tăiată din loc în loc
de dâre negre –
umbrele copacilor
de pe marginea șoselei.
Orbitoare lumină.
Pe drum un alergător
sprintează spre soare,
împărăția focului.
E lumină,
o lumină orbitoare,
și cald.
Apa curge vâlvoi,
pe alergător
dar nimic nu-l oprește,
greu obosește.
Drmul spre soare
îi e deschis,
se tot apropie
de izvorul luminii,
dar este tot departe.
Nu se dă învins,
merge mai departe.
III
Se înserează,
soarele dispare încet
după deal.
Îl va ajunge.
Știe că e aproape,
îl simte.
Se înoptează
și alergătorul cade,
nu va ajunge niciodată soarele,
deși știe că e aproape.
A căzut
și-așa va rămâne,
se-aude un țipăt
de cucuvea
și lumea
se înveșmântează din nou în întuneric.
IV
Întuneric,
e din nou întuneric
și alt alergător
se-ndreaptă spre soare,
e iute de picior,
dar va ajunge oare?
002.699
0