Poezie
Poveste
4 min lectură·
Mediu
O întâmplare de demult,
Îi voi da acum aripi
Despre o fata ca-n povești
Și-un întuneric falnic
În ai ei ochi de-un verde fin
Se regăsea tot ramul
Iar părul negru pân\' la brau
Cădea în valuri, valuri
Se duse vestea încotro
De fata cea frumoasă
Veneau la ea de peste tot
De-ar lua-o de mireasă
Ea însa se îndepărta,
Zâmbind preacuvioasă
Iar ușa grea o închidea
Lăsând speranța moartă
Așa se întâmpla mereu,
Veniră multi, plecară
Dar regele auzi de ea
Si el dori s-o vadă
Alaiul mare, împărătesc
Veni la a ei casă
Si regele cand o vazu
O luă a-i fi mireasă
O tu, craiasă din povesti
Făptura preafrumoasă
Dă-mi mâna, vin cu mine acum
Să-mi fii împărăteasă
Dar fata nu zambi deloc
Și chipul împietrise
Caleașca ce o luă din loc
Nu o ducea spre vise
O lacrimă încet se scurse,
Știind ce se petrece
Odaia ei de catifea,
O inchisoare rece
De-acum încolo eu voi fi
Doar o statuie tristă
Voi sta pe tronul tău de lemn
Dar nu-ți voi fi iubită
Și din odaia mea din turn
Dau ultimă strigare
Speranță la iubire a fost
Dar am pierdut-o în zare
Al ei glas rău, purtat de vânt
Se duse, se tot duse
Si prin amurgul sângeriu
În negură apuse
Un râu de foc a despărțit
Durerea ei cea mare
Și jos in haos poposi
A ei tristă strigare
Pe tronul lui de osândiți
Un tânar mort tresare
Cu buzele lui sângerii
Și ochii negri tare
Pământul se cutremură
Si ape clocotiră,
Iar tânarul se inălță
Și începu să vină
În noaptea grea și fără forme
Al ei suspin, răsunet
Odaia ei o apăsa
Și o golea de suflet
Iar el se prefacu acolo
Și ea privi speriată
O… prințule de foc!
Sfârșește a mea viață
Tu, suflet încercat
Cum nimeni altul n-are
Urmează-mă pe al meu drum,
Eternă desfătare
Fata privi tânărul rece
Cu fața ca de lut
De-o frumusețe simplă, clară
Și glasul priceput
Dar când el îi întinse mâna
Un tremur răbufni
Cu întuneric fu totuna
Și tânărul pieri
Într-un fir lung de foc și pară
El fu atras și dus
Într-o cădere rece, goală,
Spre locul din apus
Și aruncat în râul morții
Încet, încet se scoală
Era în fața răutații
Spre a da socoteală
Tu, fiule, ai încălcat
Eterna socoteală
Tu ești faptură din păcat
Și nu urci sus, afară
Eu, Ahriman, îți sunt
Și tartor și părinte
Ascultă tot ce am de spus
Și fii cu luare-aminte
Noi suntem negrul cel dintâi
Și noi vom sta de-a pururi
Jos, în abisul fără fund
Spre a conduce chinuri
Nici tu, nici eu, nu avem dreptul
Să ne-arătăm la față
Ei nu au voie să cunoască
Nimic din ființa noastră
Iar tu ce vrei de la un om
Iubire? Ce prostie
Al întunericului domn
E rece pe vecie
De vei urca din nou acolo
Regatul ți-e departe,
Vei deveni un om, ca ea
Și vei cunoaște moarte
Pe tronul lui de osândiți
Greoi, el se întoarce
Dar ochii ei verzi ca un ram
Îl atrăgeau spre moarte
Iubite stins, prinț din păcat,
Să fim doi pe vecie
În sufletul meu eu te țin,
Și vreau să fiu ca tine
Negându-și firea întunecată,
Plecă spre a o lua
Tunau și cerurile sfinte
Atunci cand el pașea
Și aparu-n odaia ei,
Ea nu privi speriată
O... prințule de foc!
Sfârșește a mea viață
Dar Iadul tot nu îl lăsă
Îl luă și-această dată
În râul cel de foc căzu
Din negura cea deasă
Tu, fiul meu, te-ai dus
Riscându-ți nemurirea
Ai urcat iar acolo sus
Spre a-ți afla pieirea
Tată, voit-am să mă duc,
Nu pot a-i sta departe
O, tu, stapân întunecat
Trimite-mă la moarte
Și dintr-o data fu trimis
Sus, in odaia ei
Dar ce văzu il împietri
Lasându-i ochii grei
Pe patul lat, cu baldachin
Statea ea, calmă, mută
Din mâna ei căzu ușor
Sticluța de cucută
Tu... ființă rece și grăbită
Speranțele deșarte
M-ai lăsat singur pe pământ
Și purtător de moarte
Iar haosul ținea acum
În mâna lui o fată
Jos, în împărăția lui,
O nouă condamnată.
00996
0