Noaptea în suferință se usucă

Am coborât într-un ecou alb-negru lipsit de picătura de esență care o găsesc împlinită în apartenența unei lacune metalizate de absolut. Totul este letal în existențe care trăiesc în paralelismul degradat și orb. Răceala lor mă arde și-mi escaladează trupul, se evaporă în mediul unui văl exitus care interacționează adversiv și dă rezultate inconcrete pe obrazul ros de același unic trecător. Starea separată de uitare respiră odată cu pulsul zăvorât, cu trăirea ce se cufundă în interiorul zugrăvit de strălucirea umbrelor celeste. Noapte bună, durere, momentan adorm în erodarea altei stări, a fantomei proprii care se exilează într-un câmp magnetic fără poli... dar e doar vântul, am uitat geamul tristeții deschis! E frig și tremur într-o secundă anume, ritm dat de bătaia moartă a vieții care se așează pe cel mai șubred loc - în al meu trup, un centru al simțirilor marginalizate de către cei din jur. De ar păși o lume-ntreagă peste deșertul fad, de ar fi călcat de o oază de nemulțumiri și numai de bătăturile tălpilor străine, același nisip mai pustiit ar fi. Și luna răstignită-n întuneric, rănită se plimbă-n fiecare anotimp, sângerând bucăți de aștrii, inspiră un cer neatins, și veștedă cade pe pământul incisiv.