Povestea unei victime

Stau pe birou, goală, neatinsă de nimeni, nemângâiată de nicio mână dornică să experimenteze. Privesc calmul din jurul meu și suspin gândindu-mă la singurătatea mea… părăsită… uitată… neconsolată… Afară cerul e acoperit de nori și cu toate acestea se mai vede licărul câte unei raze slabe de soare. Plouă încet și parcă simt fiecare picătură, cum mă pătrunde, cum îmi invadează fiecare fibră a ființei… Visez cu ochii deschiși uitându-mă la nori și… Se aude scârțâitul ușii. El intră încetișor în cameră în pantalonii lui comozi de casă, fără cămașă, proaspăt ieșit de sub duș, cu apa încă șiroind pe pielea lui fină, mai jos, și mai jos, umezind covorul… Se așează în fața mea la birou, mă privește un moment, apoi mă cuprinde, mă așează după bunu-i plac și se exprimă… Suspin de plăcere la fiecare atingere a lui, lentă, mângâietoare, apoi rapidă, furioasă, fiecare mișcare a lui completându-mă perfect. Termină, mă îndepartează puțin umezită de apa de pe pielea lui, mă privește contemplativ… Ceva în ochii lui mă rănește… Mă cuprinde puternic în mâini, mă sufocă, mă frânge, mă îndoaie, mă rupe și mă aruncă nepăsător în coșul murdar de lângă birou… Se ridică și iese pe ușă: mă părăsește în umbră… în uitare… Mă simt folosită, pângărită, o ustensilă inutilă, aruncată în neant. Am fost cândva martoră la cuvintele lui care mă umpleau, îmi completau fiecare colțișor, fiecare spațiu liber din suflet, am fost cândva o coală deschisă sentimentelor lui mărețe… Acum sunt doar gunoi…