Poezie
Speranță și adevăr
1 min lectură·
Mediu
Era un timp al vieții pure,
în care noi eram...noi.
Noi...viată.
Noi...speranță.
Noi...adevăr.
Cine schimbă lumea?
Cine lovește viața?
(voci)
- Ascundeți-vă chipurile!
- Cuvintele-s orbitoare!
- Timpul s-a crispat!
- Totul moare!
Agonia fusese lungă,
adevărul însă mai trăia...spasmodic...
Tăcere...tăcere în strigăt...
strigăt în tăcere...
Spațiul s-a îmbibat de liniște,
dar adevărul trăia...
Trăia insăși prin speranță.
Trăiește prin adevăr omule,
căci numai astfel vei dăinui!
Timpul începe să înregistreze...
iubire!
Timpul începe să înregistreze...
viață!
Trăiesc!
27.12.1987
001076
0