Poezie
Testament
2 min lectură·
Mediu
Voi!
Nu veți putea vedea niciodată
ce drum lung am făcut prin acea vale seacă,
Și ce meandre tenebroase-am străbătut odată
pentru iubirea ce o port în vatră.
De ce?!
V-ați drămuit iubirea și-așa sărăcăcioasă,
și ați umplut paharul c-o lacrimă mâloasă!
Ați vrut să fie bine ce era strâmb și putred
și-ați ars stejarul vieții ce era încă umed,
molcom și sistematic, cu ură aș putea spune!
Voi nu mai sunteți oameni... găsiți-vă un nume!
Cum vreți?
Să fie bine după al vostru chip de vară
ce-i gol pe dinăuntru și plin pe dinafară?
Grăbiți-vă căci mâine și moartea se scoboară,
și ce e plin azi... mâine, rămâne lut și ceară.
Am vrut
să fiu alături cu voi și pentru voi,
m-ați aruncat în stradă, căci eu eram gunoi,
și ați scuipat cu scârbă în tot ce aveam eu,
căci nu aveați iubire nici pentru Dumnezeu.
Dar eu
vă las iubirea, blajină și senină.
Candoarea tinereții în suflet de lumină,
vă va ieși în cale, când ceața se depune,
va risipi necazul fără de drum și nume.
Voi ocroti ce-n viață se mai numește suflet.
Ah! Tu, copile candid, eu trebuie să cuget
la seara ce se lasă, la ziua ce-o să vină.
Și să nu plângeți dară, căci el o să vă țină,
în brațe, în gând și-n inima curată,
ce astăzi iată, bate, dar cât o să mai bată?
Vă dau
cu bucurie și cu speranță mare,
o liniște de vară... de vară și de soare,
o lume ce ne-ncântă cu vagi idei de care
nici popa nu-i în stare,
să creadă și să facă un idol, o chemare.
Căci viața ce e dată, a fost un drum - cărare,
și ceea ce rămâne... rămâne ceva oare?
Un vis...
o bucurie...
sau poate o supărare...
Și totuși... toți avem un suflet...
și o iubire mare!
1993
001012
0