Două picături

Ca două picături (twilight zone) Luna luneca ușor printre cele două draperii. Marcel o vede prin perdea. Este cinci dimineața. Trebuie să se scoale mai târziu. În brațele sale Ioana visează. Închide și el ochii. Dintr-o dată Marcel intră în derută. Chiar în fața lui vede o fantasmă. Cu părul strălucitor, gât subțire. Îmbrăcată în lumină. I se pare că dăduse drumul la televizor și că ar fi fost în concediu. Fantasma este de fapt o bella aragazza – mai mult copilă decât fetișcană. Cum se ridică din pat, strigă. Nici nu mai știe cui, pentru că fantasma nu-i poate înțelege decât intențiile de agresor și fuge să n-o prindă. A dispărut ea pe undeva – își zice – iar afară plouă destul de tare. Așa februarie păcătos, auzi să nu mai înceteze cu plouatul! Pusese prin casă ligheane, prosoape, cârpe. Un sunet mai strident decât toate picăturile începu să i se fixeze în cap dar se strădui să adoarmă din nou. Se gândește, iată, cu dor la Ioana și ea nu se află lângă el, de parcă lipsise dintotdeauna. Bella aragazza îi apăru mai sprintenă și mai rea ca la început. De ce nu mă prinzi, leneșule, de ce ?! Marcel țipă. Îl luără toate transpirațiile. Cum să vină o ființă de pe altă lume, un spiriduș-femeie la el? Unde îi este familia? Ce păzește singur? Aceasta-i casa lui? În ce regim politic se mai află? - Eu sunt clona Ioanei, prostule – îi spuse atunci bella aragazza. Așa, prostule, că nu am pentru tine niciun miros, nicio culoare? Mă mai placi așa? Mi-au dispărut și alunițele. Ce să mai zic de pistrui... - Ce cauți în casa nostră ? Dacă ai fi tu Ioana n-ai sta să mă enervezi și să râzi. - Sunt aici ca să îți dovedesc faptul că omul obișnuit are un cu totul alt corp... Marcel se îmbracă nervos. Dă să-și ia șosetele. Ce, parcă s-au lărgit!... Își pune tricoul: și mânecile îi vin până la coate. Nu se poate ! - Cine m-a micșorat, străino? - Nu te-ai micșorat, Marcele, așa ai fost la început. Þi-am luat haine cu câte un număr mai mare și tu, pentru că mă iubeai ca pe o adolescentă, începusei să crești după ce împlinisei patruzeci de ani. - Iar acum de ce îți sunt doar până la umeri ?! Tu, femeie, dă-mi înapoi înălțimea obișnuită, că de nu… - Că de nu ce ? - Că altfel trebuie să chem macaraua… (sau mașina de pompieri când te încingi ca o sobă de teracotă și mă prinzi între coapse)… Hai, Ioană dragă, c-o să râdă acum toți prietenii mei văzându-mă atât de micșorat în fața ta. - Poate că ai meritat-o ! - Da, Ioana mea, te-am înjosit atunci prea tare... - Mă bănuisei pe nedrept. Eu ți-am fost credincioasă. Tu mi-ai terfelit onoarea. Copiii mei îmi sunt martori. Ce-ți venise așa, pe nepusă masă, să crezi că mă culcam cu șeful tău? - Trebuie să recunosc acum. Iartă-mă, nevastă, iartă-mă! Eu de fapt... eu mă culcam cu Irina și… - Cu cine, mă, golanule de cartier ?! - Da, chiar cu amanta lu’ șefu’, pentru a obține niște prime și unele contracte mai bune la firmă. Dar ce-ai pățit, Ioano, de te micșorezi dintr-o dată, nu cumva îmi ascunzi și tu ceva? - Eu, eu ? Iată că mă tot micșorez, da..., stop, stop! Îți spun repede : iartă-mă, că și eu mă distram în nopțile când tu lipseai. Aveam întâlniri cu soțul Irinei, un partener excellent. Atât la serviciu cât și la pat. N-ai observat că la un moment dat recamierul nostru care scârția groaznic a încetat să mai scârțâie ? Și că a făcut, în locul acela zgomotos, o gaură, o adâncitură ? Cred că i-am rupt niște arcuri eu cu Eugen. - Și eu care credeam că tu mi-ai promis credință veșnică! - Þi-am promis cu vârf și îndesat – reciprocitate în credință, nu ascultare oarbă, când tu devenisei deja un nemernic afemeiat! - Ce ai Ioană, nu te mai văd de haine… - Ba tu ai dispărut din ele, bărbate! - Mai bine nu-ți spuneam nimic, pentru că procesul clonării mă dizolvă cu totul, dispar! Nu mai este nimic adevărat din corpul meu vânjos? Nu pot să-mi ridic de jos nici ziarul?! Fir-ar să fie de viață, unde-o s-ajung oare? - Iubitule, mă înec într-o picătură! Cred că este prima ta lacrimă scursă în viața noastră, de când ne cunoaștem – lacrimă vărsată din neputință că te clonai și tu ca mine până la dispariție. - Iubito, îmi dispare și vocea. Și câte aveam să-ți mai spun... Când era să mă îns........... - Și eu, când rămăse..........