Poezie
NS
2 min lectură·
Mediu
Elevul:
Versurile lui sunt niște strune
care se tânguie prelung și vag
când le citești, le-atingi, le mângâi,
Ce minunat! Ce muzică se naște atunci din ele...
Ce unduire-a slovelor și ce parfum...
E melodia pentru ultimul meu drum.
E diafanul zorilor.
Examinatorul:
Foarte corect punctat. Chiar mult prea bine.
Răspunsul tău denotă sârguință.
Impresionant, nț!, n-aș spune...
Ai reprodus ce au mai spus și alții (… și mă refer la marii noștri critici).
Am consemnat și vei primi o notă bună.
Acum însă, găsesc de trebuință,
Să te întreb ,
(Și-ai să-mi răspunzi onest, cu elocință)
Ce ai de spus, original, desigur,
Referitor la Stănculescu.
(poetul nostru cel de toată stima )
Elevul:
Dacă sinceritatea-i necesară,
Și nu gândesc că-i altă cale,
Atunci așa să fie. Mă-nvoiesc.
Nu vreau să spun decât, așa, ca într-o doară,
Că versul său nu e dumnezeiesc.
Ba dimpotrivă.
Tăcere.
Liniște pentru ceva secunde.
Elevul își ia mina gravă.
Comisia rămâne-n așteptare.
Apoi, elevul se ridică în picioare
Și zice:
întâi timid, cu glas scăzut, apoi, treptat, din ce în ce mai sigur)
I-aș spune lui, de-ar fi să mai trăiască încă,
exact ce i-aș fi spus și lui Minescu:
“Mai dute-n p*** mea, Nichita Stănculescu!”
Așa credeai tu c-ai să scapi de muncă...?
...scriind aceste baliverne?
00901
0