niCEVAmica 17

niCEVAmica 17 Ca din senin, fărâma de vreme de care mai dispuneam, împreună cu petecul de loc de care mă mai agățam, și în plus și eu, toate astea trei, s-au amestecat incestuos, s-au denaturat reciproc și s-au încâlcit cumplit. Acum doar pipăi timpul nerămas din mine, mototolesc perdeaua de spațiu amputat tifonat în jurul meu, bâjbâi prin minele decavat. Nici ca altcineva, nici ca ăla, nici ca ăsta, nici ca celălalt ci ca o vietate amalgamată umplută cu o sarcină toxică, un eu anapoda concrescut într-o treime nepotrivită cu două mâini și două picioare, un naufragiat pe trei mări diferite, azvârlit pe fiecare dintre plajele tuturor insulelor neștiute ale lumii, aruncat deodată de peste tot și răsfirat nemort, pretutindeni simultan. În zare, niște coline aplecate nu mă prea bagă în seamă dar eu continui să merg agale pe acest drum prăfos. Înaintez oarecum. Avansul e minuscul, imperceptibil. Pășesc neîncrezător ferind pietrele împrăștiate pe jos, evit amenințările astea colțuroase care odată erau umplutura dintre trei șine de cale ferată; una pentru dus, una de venit înapoi și una de rămas acolo unde ești. Mai nou, cataroaiele nu mai așteaptă acolo, între fiare, pe sub vagoanele pustii, ele nu mai așteaptă niciunde. Le poți întâlni aici pe drumeag, grele, ascuțite și prea gri. Este infernal de cald și transpir pe undeva la vreo trei kilometri nord de șoseaua principală. Drumul s-a îngustat și s-a prefăcut într-o potecă ciocolatie care șerpuiește perpendicular pe tot ce se vede în jur. Sunt inserat printre dealuri ca un punct șovăielnic de pe monitorul unui GPS deconectat de la rețea, sunt un blip oval din care se scurge ceva, un fel de virgulă cu codița atrofiată, un semn de nenumit, o aproapevirgulă nenecesară adăugată de-a pârcul potecii care descrie o urmă sângerie, prea scurtă și prea subțire, ca o tăietură greșită de bisturiu. La capăt, în depărtare, este tot ceea ce nu este aici, aici lângă mine, aici lângă tine, aici la îndemână. Nu știu dacă despărțitura asta este măsurabilă, abordabilă, anulabilă. Nu știu unde este mai încolo, mai departe sau cum se poate ajunge altundeva. Sper ca această neștiință să mă îndrepte spre locul unde să nu mai caut. Merg și tot merg și pe măsură ce străbat acest drum mă înfig tot mai adânc în depărtarea unui alt fel de timp, un soi de prezent dilatat și încărcat cu spectre hâde care toate seamănă între ele și cu spațiul deranjant care separă și cu prezența a tot felul de lucruri absente și cu arbitrare traversări oarbe și cu o poză cu mine când aveam trei ani. Mă afund într-un prezent explodat care nu stă cuminte la răscrucea dintre trecut și viitor ci comprimă totul prin extensie și zămislește neîncetat un întreg splendid în neîntregimea sa. Mă astup într-un abur de sclav nehotărât strivit de un stăpân absolut care dăruiește busole implacabile doar celor rătăciți pe la poli, la Polul Nord sau Sud, nu contează care. Și eu ca eschimoș buimac îmi exercit dreptul de a-mi alege ceasul și locul zgribulirii extreme unde propria-mi dezorientare va atinge cel mai înalt grad de acuratețe. O țin tot pieptiș la deal, când, de undeva din stânga, o pasăre verde cârâie îngrozitor, nevăzută dintr-un copac strâmb. Gâfâi și trag în plămâni aerul spart. Nici vorbă de învigorare, doar o așchie de îndârjire îmi intră în trup, o pseudoenergie potrivnică propagării, nefirească și calpă. Am ajuns ...................................................................................................................................................... să nu-mi mai simt picioarele, inima îmi bate cu repeziciune, ca la un iepure șchiop încolțit, încolțit de frica de care fususe încolțit și care l-a răpus și l-a redus la stadiul de iepure fricos, înfricat, înfricoșat. Mă așez obosit pe o moviliță lăturalnică, stau pe jos, pe Pământ. Pironit la pământ. O furnică strălucitoare se uită la mine de pe vârful pantofului. Nu zic nimic; din contră, o ignor. Respir cu grijă, încet, pe tăcutelea, nu-mi vine să sluțesc liniștea lipită în jur, peste tot, pe tot, pe aer, pe cer, pe toate frunzele și pe furnica asta strălucitoare care mă iscodește cu o atenție ascuțită de șopârlă de parc-aș fi o furnică gigant umplută cu sânge. Tăcerea străvezie, a îmbibat totul, a pătruns în tot, în iarbă, în piatră, în pământ. Evit moartea acestei liniști, evit moartea. Mă gândesc la furnica asta imens de mică și ezit. Nu o cunosc. Nu o ucid. Și dacă o storcosesc și dacă mă abțin, nu se schimbă nimic. O furnică moartă nu înseamnă nimic, o furnică vie, cu atât mai puțin. La fel e și cu oamenii. Cândva am omorât un om. Nu-l cunoșteam și am rămas perfect necunoscuți unul altuia până la sfârșit; dar asta din pură coincidență, pentru că era întuneric beznă și nu aveam cum să-i fi văzut fața și nici el mie. Presupun că fusese un om obișnuit, poate nemulțumit, poate vulgar. Poate că era plin de angoase și refula și se descărca pe consoartă insultând-o fără motiv. Sau poate că nu. O fi fost vreun ajutor de bibliotecar, un fricos, vreun labagiu, forțat să fie așa, de împrejurări, vreun timid irecuperabil, vreun țâfnos viu acuma mort. Nici măcar n-a fost dramatic sau ca-n filme; nicidecum. După ce glonțul la rupt pe dinăuntru, a căzut ca un sac plin cu furnici, fără zgomot, de parcă era din gumă. Am plecat cu greu de lângă el; nu mai era nimic de făcut și pe deasupra, începuse să plouă din cer. Mai târziu n-am mai fost sigur, poate că ar fi fost mai nimerit dacă împușcam o femelă în loc de un mascul. În tot cazul, cred că faza cu omorâtul ar fi fost la fel de nesatisfăcătoare și dacă țeapănul avea ,ori pre, ori post mortem, o pizdă. A doua zi, în ziarul local, un articol relata despre unu găsit mort pe o alee. Se numea Peter Kousathanas, rezident în Chicago. De atunci, lumea se rostogolește prin Cosmos cu cel puțin un grecotei mai puțin în viață. Dar defunctul tot aparține Terrei și așa mort, el tot apasă pământul cu aceași greutate, ca și cum ar fi viu. Și să nu uităm de masa zemurilor care s-au scurs din el, care și ea apasă în continuare chiar dacă ce-a fost lichid s-a evaporat până dimineață, când l-au descoperit. Toți apăsăm pământul. Greutatea totală a tuturor oamenilor de pe lumea asta este de 400 de milioane de tone. Greutatea totală a tuturor furnicilor de pe pământ este tot de 400 de milioane de tone. Nici grecul și nici furnica de pe vârful pantofului meu nu vor cunoaște vreodată aceasta coincidență. Furnica însă este ridicol de ușoară și de strălucitoare și totuși nu știe ce o așteaptă și nici nu o interesează, nu cred. Stau dărâmat de efort pe dâmbul ăsta și încerc să-mi iau pulsul. Palpez atent în jurul încheieturii mâinii dar nu găsesc nimic, nici o zvâcnitură. E parcă n-aș avea puls, cu toate că inima pompează insistent sângele prin mine. Dacă aduni 400 de milioane de tone de carne și oase de om cu 400 de milioane de tone de abdomene și picioare și antene de furnică obți cifra de 800 de milioane, de ceva. Cam 800 de milioane este numărul de dăți de câte ori bate inima unui om de la concepție până la moarte. Noroc că n-am puls. Strivesc furnica strălucitoare și cu o pietricică tăioasă o separ în trei bucăți care continuă să mișune spasmodic și să se îndrepte în trei direcții diferite pe pantoful meu plin de praf strălucitor. niCEVAmica©doruchirodea