Poezie
Puntea
1 min lectură·
Mediu
“Puntea”
Te-ntinzi în mintea mea
ca puntea peste mare,
îmi șoptești ‘vino-ncoace’ și
mă urc linistită pe scândurile
înșirate de glasul tău calm și sigur
calc ușurel, strângîndu-ți cuvintele
cu fiecare pas tiptil
înaintat spre capătul îndemnării,
atentă la îngustimea potecuței suspendate
de harul animat al dorului tău
m-așez cuminte unde se termină
voia ta.
Arunc o privire către strand
și malul se vede ca pragul infinitului
iar marea unanimă ce mă privește
întânărită, se-ngână
cu orizontul primordial
Îmi las picioarele goale să se atârne peste marginea
puntei, suple în leganarea lor
stârnînd fără grijă,
fața apelor cu degetele
muiate în valurelurile care
izbucnesc în surîsuri aprinse.
Mă las apoi pe spate
și te aud suspinînd din lemne
sub greutatea mea ușoară
adierile stelelor ascunse
în cerul îngrosat cu albastru
aleargă in gingăsa lor râvnă să m-apuce.
Îmi las capul intr-o parte
totul se oprește brusc
momentul mă-nvăluie în faldurile timpului arestat
--tresar
de inimă spintecată
fâlfie ea la sânu-mi transpirat
de fiori tainici
care se-nmulțesc în mărgeluțe de mir
pe pielea mea
mi se desprinde spinarea de punte,
arcuindu-se grațioasă spre
trupul tău, care m-acoperă ca un val
se revarsă toată marea în ochii mei
iubitori;
mă scufund.
001128
0