Poezie
Iarna
1 min lectură·
Mediu
La orizontul cenușiu,
În câmpul cel uitat de grâu,
Din pâcla deasă ce plutește,
O călăreață se ivește.
Din ale calului largi nări
Ies viforoase răsuflări,
Ce-n scurt timp se răspândesc
Și-ncet văzduhul îl răcesc.
Crăiasa Iarnă, delicată,
De pe-armăsar coboară îndată
Și apucându-l de dârlogi,
Îi adoarme pe hârciogi,
Pe urși, arici, bondari și alți fârtați,
Ce de sosirea-i nu se-arată prea-ncântați.
Dar ca o mamă bună, grijulie, iubitoare,
Întâi le-așterne călduroase plăpumioare
Peste-adăposturi, în păduri:
Bârloguri, vizuini dar și scorburi.
Scăpat-acum de grija lor,
Privind la goliciunea arborilor,
O lacrimă fugară pe obraz i se prelinge,
Însă imediat îngheață, înainte de-a o șterge.
Copacii mari sau mititei
Devin păpuși în mâna ei.
Cu voaluri de mătase ea pe rând pe toți 'i-mbracă,
Fluierând ca o fetiță a lui Beethoven sonată.
Odată treaba terminată,
Spre sat ea pașii îi îndreaptă.
O ceată de copii în cale întâlnește
Și-ndată în troiene, râzând, mi-i tăvălește.
Copiii, chiuind și zburdând ca niște mânji
Cu bulgări de zăpadă crăiesei răspund dârji.
Încălecând pe sănii, la vale ei pornesc
Și Iarna-i însoțește, știind cât o iubesc.
00572
0