Poezie
Umbra
3 min lectură·
Mediu
Umbra
Ai o umbră… Dar spune-mi sincer De câte ori te-ai gândit la rostul ei? Să fie ea doar un efect produs de lumină? Atunci de ce arată a întuneric? Umbra ta arată ca tine… dar nu e copia ta perfectă,nu-i așa? Te-ai gândit vreodată că poate chiar TU ești o umbră? Poate că și tu ești doar Umbra unui “TU” mai bun…
Port mereu cu mine un desen,
O schiță întunecată...
O metaforă-ncurcată...
O enigmă încuiată…
Port mereu cu mine un desen…
…o umbră, Umbra Mea.
În fiecare noapte mă gândesc la ea…
Când amurgul matia-și ivește
Umbra mea la fereastră mă privește,
NICIODATÃ nu mă părăsește
NICIODATÃ nu se odihnește.
Când adâncită-s în somnul cel ceresc
Umbra-i soldatul care mă păzește
ȘI îmi veghează visul nelumesc.
Neobosită e în drumul ei,
N-o poți opri oricât să vrei…
Pe ea n-o sperie lumina,
Nici Soarele n-o poate izgoni, nici Luna.
Și stau și mă întreb neîncetat
Din ce abis a evadat acest Desen ciudat pictat?
Prin ce minune a alchimiei
S-a născut această Fiică a nebuniei?
Oare-n tărâmul incendiilor păgâne
Să se fi născut acest Monstru fără nume?
Sau sus pe bolta cerului risipit
Să fi răsărit astă Pictură fără chip?
Și-mi este atât de apropiat
Încât nu doar o dată
A făcut ce fac și eu
Ci mereu
De scriu, scrie și ea cu mine,
De țip la ea, țipă și ea la mine,
De strâng din pumn și-arată tot așa mania
De râd își manifestă-ntocmai veselia
De plâng, văd pe obrazul ei ai suferinței picuri,
De-am oboist și nu mai pot, oftează din adâncuri.
Dar într-o seară am întrebat-o
Pentru întâia și ultima dată:
- Suflare a-ntunericului și fiică a luminii
De ce-ai venit? De ce nu pleci?
De ce mă chinui?
Dă-mi pace! Pleacă! Hai, nu pleci?!
Și-atunci, în adâncul serii tomnatice și reci
S-a petrecut minunea neuitată-n veci
- Dar, vai, mă doare, miracolul e prea puternic
Iar locul umbrei, văd bine acum, este statornic
Căci începând să se desprindă
De trupul ce-i sevise până-atuncea drept oglindă
Umbra-mi provoacă o durere nebunească,
O suferință ce urlă-n liniștea lumească.
Simt cum suflarea-mi lunecă din trup,
Cum oasele, unul câte unul, mi se rup
Aud cum trupul începe să-mi trosnească.
Cum mă impart în două lumi:
una a aștrilor, alta drăcească.
Și cu efortul ultimei suflări reci și murdare
O strig: “Hei, umbră, întoarce-te, iertare!”
Astfel sora mea geamănă se lipește iar de mine…
De atunci mă întreb mereu
Cine e EA?
Cine sunt EU?
Sunt eu EA?
Este ea EU?
© Doina Popescu 2006
Inspirată de citatul:
\"Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii\" - Lucian Blaga
001107
0