Psalm

Cînd mi se umple inima iar cu zece kilograme de noroi si mă doare din umăr pină la diafragmă tot pieptul stîng, cînd pămîntul însuși nu mă mai poate suporta, cu glasul stins, cu pleoapele lăsate, cu toate ca de fiecare data îmi vine tot mai greu, numai Numele Tau il mai am ca să-L strig, în speranta ca înca nu am atins numarul maxim al greșelilor ce-mi pot fi iertate! Doamne, o Doamne! Ei spun ca Tu nu exiști și ca nu exista păcate. Autosugestie esti Tu Parinte, da, asa Þi-au pus numele mai nou, si au dat un decret ca Iuda n-a existat si că fiecare poate face cu Tine ce-i place. Aud o mașina de pompieri nu departe și mă gîndesc Doamne la acele războaie în numele Tău ce se pretind purtate, la scuza aceasta monstruasă, de-a se ucide frate cu frate! Ne batem toți cu pumnii în piept crezînd ca știm ce-i aia dreptate, fără să observăm ca nu sîntem decît la o întrecere de alergare după iluzii personale, dupa minciuni sfărîmicioase, ca niște cîini otraviți cu cianură, în cercuri tot mai mici, grăbindu-ne pe jumatate inconștienți, către punctul morții.