Asa a fost sa fie

- Bine, sună-mă când ești mai în forma, spuse Mihai și închise celularul.

Rămase așa minute în șir, privind, îngândurat, spre nicăieri. Vântul călduț, de început de Octombrie, și soarele îngăduitor îl alintau cum n-o făcuseră de mai multă vreme iar el stătea acolo, în picioare, pe platforma de beton recent turnată, pe care, din lipsă de altceva mai bun sau pentru că pur și simplu simțea nevoia să se mai abată de la gândurile care nu-i dădeau pace, venise s-o inspecteze, neștiind, nici el, ce trebuia sau ce urma să facă.

Erau, efectiv, împreună de o lună și jumătate. Pentru prima oară, o văzuse cu un an în urmă, într-un grup de amici comuni. Îi plăcuse, al naibii de mult, din prima clipă când o zărise. Frumoasă, inconștientă, plină de viață, aparent prostuță și superficială dar răspândind un vag iz de mister pe care nu oricine putea să i-l sesizeze. El îl simțise, încă de pe atunci, chiar înainte să fi apucat să o audă spunând ceva.

Se văzuseră, de atunci, în mai multe rânduri, tot printre amici, cu ocazia unor ieșiri în oraș și cu ocazia unor chefuri. Mihai făcuse odată în așa fel încât să fie singur cu ea și, cu acea ocazie, încercase să citescă în ea o urmă de interes care, însă, nu se lăsase întrezărită. Aflat fiind în situația, delicată, a bărbatului însurat care năzuiește la o jună liberă, nu și-a putut permite să se expună eventualului ridicol de a ataca o redută despre care societatea consideră, cu atâta îndârjire, că nu i se cuvine.

Ceea ce-l intrigase cel mai tare, atunci, fusese faptul că nu putuse citi în ea absolut nimic și că fusese nevoit să accepte incertitudinea perfectă. În anii ce trecuseră, el își dezvoltase un adevărat simț al ființei emoționale feminine și o adevărată capacitate de evaluare și persuasiune a acesteia. Pe Nadia, însă, nu avusese nici o șansă să o citească. Era absolut ferecată în ea însăși. Așa ceva nici nu mai văzuse și nici nu-și putuse închipui până atunci că ar putea exista. Fusese, fără doar și poate, tentat să încerce o abordare pentru că, așa cum nu reușise să adulmece interesul ei, nu putuse să-i adulmece nici dezinteresul. A ales, însă, cu o aparent înțeleaptă lașitate, să nu facă absolut nici o mișcare.

Nici el nu știa dacă se resemnase sau nu, nici dacă mai spera sau nu că, vreodată, sorții se vor arăta generoși cu el. Avusese, in ultimii câțiva ani, atât aventuri pasagere cât și adevărate relații, unele mai lungi, altele mai scurte, unele intense, altele superficiale. Fusese nevoit, sau, cel puțin, așa îi plăcea lui să considere, să recurgă la acestea: relația cu soția lui era din ce în ce mai firavă, mai lipsită de substanță, de înțelegere, de liniște, de pasiune și de alte lucruri simple și atât de firești, lucruri, mărunte sau mari, care sudează podurile dintre oameni și care, atunci când lipsesc sau își arată apusul, fac ca totul să se prabușească mai lent sau mai rapid. Vina, cel mai probabil, era a amândurora, în egală masură. Dar cine poate ști asta? Așa e viața.

***

Timpul trecuse, ca de cele mai multe ori, nebăgat în seamă decât de cei care nu au altceva mai bun de făcut.

În ziua aceea de miez de august, când totul urma să înceapă cu adevărat, la masa la care Mihai și ceilalți doi prieteni serveau prânzul la mica terasa din mijlocul orașului, era veselie mare. Își povesteau despre ultimele cuceriri, comentau fetele care treceau pe stradă și plănuiau noi chefuri și aventuri, mai mult sau mai putin domestice.

- Bă, e clar, eu trebuie să mă însor, nu se mai poate așa... spuse, la un moment dat, mai mult decât serios, Armăsarul , poreclit așa de bunii și săgalnicii lui prieteni dar care, atunci când erau întrebați, cel mai adesea de diverse domnișoare suspect de curioase, de ce i se spune astfel, decretau, cu gravitate, că bunul lor prieten fusese botezat anume și, pare-se, pe bună dreptate de fericitele care avuseseră ocazia să-i simtă performanțele dintr-un anumit domeniu.

- I-auzi, bă, la ăsta, se prăpădi Mihai de râs. Ti-aș sârmă-n nas, băi, Armăsar drăgălaș!

- Ce vrei să spui, Mihai? întrebă complice Petre, un adevărat exemplu de pedanterie și discreție, poreclit Walker doar pentru faptul că așa îi plăcea lui să i se spună.

- Băi Walker, tu nu te-ai săturat, mă, de placa asta cu care ne tot terorizează Armăsarul ăsta de atâta vreme? Eu, inițial, am zis c-o fi pe bune, că are omul vreo depresie, ceva de genul. Dar, apoi, gândul meu cel bun mi-a arătat adevărul adevărat!

- Așa, mă, și care-ar fi ăla? întrebă, atent, Walker și-i dădu un cot Armăsarului care chicotea, încercând să pară, totuși, revoltat.

- Păi, bă, fii atent ce-ți zic: jigodia asta vrea să fută el toate gagicile, să nu mai fută nimeni nimic de el.

- Hai mă, zău? Cum așa?

- Păi, uite așa, bine. Ãsta țipă mereu, sus și tare, că el vrea să se însoare, că altceva mai important nu există pentru el și alte bazaconii din astea. Proastele, că așa sunt majoritatea, pun botu’ direct. Ce se gandesc ele? Baiat frumos, de familie bună, educat, elegant, situație are, job bun și perspective are, mașină faină are, locație de țaca-paca are, numai bun de pus laba pe el. Și sar, frate, balubele pe el ca țiganii la gratuități și noi, pula. Tu ai prietena stabilă, relație serioasă, ești văzut ca ocupat, io am nevastă, sunt vazut drept condamnat și, uite-așa, noi o să ne tragem mucii pe margine din cauza ăstuia, ai să vezi, futu-l în nară de diabolic pervers. El interesant, noi expirați, fac astea coadă la el și noi: faliment direct. Mai futem vreunul ceva de el? Ioc, bă, ioc!

Se puseră toți trei pe un râs nestăpânit și zgomotos, până le dădură lacrimile. Mai incercau să adauge câte ceva dar nu erau în stare, nici unul, să articuleze din cauza puseelor de râs care veneau în continuu, fără să și le poată vreunul stăvili. Toată terasa se uita dezaprobator la ei, la fel și chelnerul și chiar și câțiva trecători de pe aleea alăturată.

- Doamne, n-am mai râs de mult atâta, zise, într-un târziu, Walker, stergându-și, cu podul palmei, coada ochiului.

- Bă, acum lăsând gluma la o parte, eu chiar vreau, pe bune, să mă însor, interveni Armăsarul îngrijorător de serios.

- Dragul meu prieten, dacă ceea ce afirmi domnia ta reprezintă, chiar pe bune, cele ce și gândești în tărtăcuța aia a ta chinuită de angoase feciorelnice, atunci, dă-mi voie să ți-o spun, ca un adevărat prieten ce-ți sunt, nu mai ești un armăsar, ești un catâr, adică nici cal nici măgar! i-o trânti, fără nici un fel de menajament, Mihai tinându-se de burtă din cauza râsului care punea din nou stăpânire pe el.

- De ce, mă? Ce-i așa rău în asta? întrebă Armăsarul cu o dezarmantă seninătate. Să știi că eu pe tine te invidiez. Ai o soție bună, drăguță, ai libertate gârlă, n-am mai vazut bărbat însurat așa ca tine, aveți casa voastră, situație, viitor, Elena stă să nască din zi în zi, aveți tot ce vreți și așa mai departe. Eu ce naiba am? Aventuri și, de multe ori, superficialitate și singurătate? Am 28 de ani, ce naiba!

- Băi Armăsare, eu zic să faci bine și să te calmezi. Acum am aproape 32 de ani, m-am însurat la 26 și știi de ce?

- De ce?

- De bou. Că dacă aveam un dram de minte și ascultam prietenii care m-au sfătuit să nu fac respectiva prostie, azi îmi era mult mai bine și mie și, poate, și ei. Să fie clar. Tu habar n-ai ce e căsătoria. Iar statul e alt tâmpit, pencă ocroteste și încurajează această obscură instituție de 3 lei. În orice caz, dacă tot e s-o faci vreodată, pencă, e drept, oricine își ia țeapa asta mai devreme sau mai târziu, n-o face mai înainte de 35 sau, și mai bine, 40 de ani și, în orice caz, fă în așa fel încât să locuiți împreună cel puțin 6 luni înainte să iei vreo decizie de acest gen, adică exact ceea ce n-am făcut eu. Crede-mă, știu ce spun. Și habar n-ai cine a inventat căsătoria.

- Femeile?

- Nu, mă. Evreii, ca să fută pe gratis.

Urmă un nou șir de râsete copioase. Mihai își dădu seama că Armăsarul era, din nou, într-una din pasele sale proaste. Avea obiceiul să pice, uneori, într-un soi de depresii pe care nimeni nu le putea înțelege, nici măcar el însuși. Adevărul era că, dintre toți, tocmai Armăsarul era acela care avea cele mai mari șanse să traverseze această existență neînsurat vreodată. Îl apucau, adeseori, gândurile de însurătoare, după abia câteva intîlniri cu frumoasele în cauză, uneori chiar și după prima și, pe urmă, îi treceau, la fel de repede, și gândurile de însurătoare și fumurile îndrăgostelii.

- Măi oameni buni, reveni Mihai pe un ton de această dată serios, căsătoria nu este o glumă și nici vreo nenorocire, până la urmă. Totul este să n-o faci prea devreme și s-o faci cu persoana potrivită și în condițiile potrivite. Orice abatere de la aceste, să le zicem, principii, costă enorm și nu doar bani. Ar fi simplu și bine să coste doar bani. Prețul, însă, este mult mai mare și consecințele sunt cu adevărat incalculabile. Dacă eu și alții am înregistrat un eșec la acest capitol, asta nu înseamnă neapărat că toate căsătoriile sunt dezastruoase dar, țineți minte: majoritatea chiar sunt. Mare grijă mare, băieți!

- Bă Mihai, i-o curmă Armăsarul șăgalnic, de ce n-o suni tu pe Nadia să o inviți la o plimbare, ceva?

- Mă, tu știi prea bine că eu chiar aș suna-o dar mă tem că n-am nici o șansă. În seara aia, la munte, am avut cateva minute doar eu cu ea și n-a dat, frate, nici cel mai mic semn.

- Mă, dar te-a respins sau ceva de genul?

- Nu, mă, nici vorbă. Poate că ar fi facut-o dacă aș fi încercat ceva, dar n-am încercat nimic. Pur și simplu nu am avut curaj.

- Cine, mă? Tu n-ai avut curaj? Fi, mă, serios, ce naiba, îl persiflă Armăsarul pe Mihai.

- Băi ăla, eu sunt însurat, am o gramada de probleme, ea e o studentă de 22 de ani, o copilă care n-are nevoie de complicații cu unul ca mine. E greu de crezut că ar putea fi interesată.

- Hai să-ți spun ceva, insistă Armăsarul. Eu o știu destul de bine pe ea, o cunosc cu mult înainte s-o cunoști tu. Am vazut-o în diverse ipostaze și am vazut-o cum reacționează față de oameni. Părerea mea este că pe tine te simpatizează într-un mod ceva mai special și că se comporta cu tine altfel decât se comporta cu restul lumii. Faci ce vrei dar sfatul meu e să încerci.

- O să vedem ce-o să fac. Lasă asta, zi mai bine când mai facem un grătar că se duce vara, spuse evaziv Mihai.

Mai stătură la acea terasă preț de câteva zeci de minute, timp în care discutară verzi și uscate și râseră împreună de toate nimicurile, mai mari sau mai mici, așa cum făceau de obicei. În tot acest timp, deși nu lăsase să se vadă nimic, în mintea lui Mihai se napusteau, unele spre altele, tot felul de gânduri, de temeri și de incertitudini, împletindu-se, parcă, într-o adevărată mare de speranță și neliniște. Simțea adrenalina scurgându-i-se în unghii, din ce în ce mai puternic, așa cum simțea atunci când își pregătea avionul de un zbor lung și periculos. Dar, de data aceasta, senzația era mult mai pregnantă și mai puternică. Era la fel și totuși altceva.

Își adusese, din nou, aminte de sentimentele și senzațiile care-l încercau atunci când o întâlnea pe ea, de dorința aceea nestăpânită și pe care nu o putea repudia indiferent ce ar fi făcut.

După ce se despărți de prietenii săi, odată ajuns în mașină, primul lucru pe care-l făcu fu să pună mâna pe telefon, hotărât s-o sune fără zăbavă. Dar, in timp ce-i căuta numărul în agendă, îi trecu prin cap un gând dureros. Se gândi că este posibil ca Armăsarul, uneori diabolic de miștocar, să-l fi asmuțit asupra Nadiei, pentru amuzament, tocmai știind că el n-are nici o șansă. Hotărâ să n-o sune.

Stătea în mașină, de câteva minute bune, parcă negândindu-se la nimic. Nici el nu-și dăduse seama de această zăbovire. Într-un târziu, prin ceață, parcă, puse mâna pe telefon și chiar o sună. Nici nu-și dădu seama când făcu asta.

- Bună, ce faci? auzi el în telefon vocea Nadiei care, parcă, îl susprinsese într-un moment în care el era descoperit și incapabil să înțeleagă unde se află.

- Ãăă, bună, bine. Tu? începu el să se replieze.

- La serviciu. Știai că am început să lucrez?

- Nu știam, de unde să știu? Lasă că o să-mi povestești tu. Te felicit, în orice caz.

- Mulțumesc, ciripi ea veselă.

Părea chiar bucuroasă și deloc surprinsă că-l aude, deși era chiar prima dată când el o suna. Asta chiar îi dădu curaj.

- Frumoasă domnișoară, am o propunere indecentă pentru dumneavoastră.

- Ia zi.

- Pe la 4 sau 5 as vrea sa ies la o plimbare cu ATV-ul la pădure. Ești invitată. Te tentează?

- Hmm, mă tentează dar eu abia după 7 ies de la serviciu.

- Păi, la ora aia nu mai e de mers cu ATV-ul pentru că se va întuneca destul de repede. În schimb, putem merge cu jeep-ul și pot să-ți arăt apusul de pe un vârf de deal pe care sigur n-ai mai fost până acum. Accepți provocarea?

- Bineînțeles. Cine mai merge?

- Doar noi doi. Nu e suficient?

- Ba da.

- OK, de unde și când te iau?

- Mă iei la ora 8 de la Clubul Elevilor.

- Prea bine, așa ramâne.

Nu-i venea să creadă, pur și simplu. Nu se așteptase să i se dea șansa asta. Era în culmea fericirii. Nimeni și nimic nu poate descrie acea fericire și nici speranța care creștea în el de la o secundă la alta.

Acum e-atunci! își spuse el, în gând, în timp ce punea mașina în mișcare, fredonând voios o melodie ale cărei versuri nu și le mai amintea. Habar n-avea el, în clipa aia, că, în noaptea ce urma, cea mai luminoasă dintre toate stelele căzătoare avea să-l răscolească așa cum nu-l mai răscolise nimeni niciodată și avea să-i arate un scorpion de foc care fusese mereu sub ochii lui și pe care nimeni și nimic nu fusese în stare să i-l deslușească.