John si lungul drum din Iad

Am scris odată despre John, am scris intr-o saptamana despre el intr-un vechi pandantiv aurit. Am scris despre el dar nu l-am ucis, l-am lăsat sa iubească. “Niciodată spațiul nu s-a perceput așa rece si niciodată corpul n-a fost așa negru.”, spunea John gândind pentru prima oara cu adevărat. “Cascada de gânduri si de idei îmi pângăresc sufletul, îmi otrăvesc mintea si trupul… am fost cu adevărat sau e doar o neputința a miscarii mele. Intelectul meu nu putea pangari jertfele aduse spre a mea umilinta, așa ca am hotărât sa stau in întuneric asteptandu-l…” Așteptarea se solidificase in prezent, se inlantuise in jurul viitorului si îl tine prizonier pana amorțim de greutatea planetei care am ținut-o pe umeri goi, ai prostiei noastre științe. “Amorțeala ma cuprinsese de-a pururi, așteptarea se făcu insuportabila, liniștea ca de mormânt îmi captase atenția doar cat sa observ ca nu-mi puteam simți bataile inimii, inima mi-a luat-o Lu dar sufletul inca așteaptă. Cutia in care sunt închis pare sa-si schimbe forma captându-mă pe vecie, dar vreau sa trăiesc, vreau sa iubesc, dar drumul… e insuportabil.” John n-a văzut pe nimeni, nici el nu se mai vede dar se simte in pamant si in aer. Aici n-o sa vedem doi oameni cărând o bara dar vom vedea un râu, o barca si-o entitate. John putea sa scape dar gândindu-se ca așteptând doua mii de ani pe Hristos putea sa aștepte treisprezece minute in cutia aceea. Cutia se afla la doua mile de locul unde locuise, se afla la morga spitalului Cordenell din orașul Yorkovitz, iar el nu știa ca ușile,… cadavrelor morților băgați la rece nu se tin încuiate. to be continued…on the other side 01/33