Poezie

Poveste trista

2 min lectură·11 februarie 2004

Mediu

Povestea bătrânilor castani de la șosea

E o poveste tristă, șoptită în amurg

De pașii ce-i purtam prin galbenul covor

De pe trotuar; sunt frunze și castane –

Și totu-i mort, și totul e atât de viu

Că sufletul mi-e plin de lacrimi

Pe care trebuie să le înghit în mine:

N-am ochi, și trebuie să plâng…

Ecoul pașilor îngemănați cu șoaptele foșnite

S-a stins de mult pe bulevard; e noapte iar,

Și vântul doar, izbindu-se de trunchiuri

Încearcă să ne șteargă urme, amintiri,

Ducându-le departe. Miros suav, de flori de

Primăvara, mai stăruie pe alei.

Și disperarea iarăși mă cuprinde:

N-am nas și trebuie să-adulmec…

De câte nopți, de câte veri n-am mai simțit atâta

Durere, chin, blestem și-ndemn

Spre fapte negândite?

De câtă vreme în zadar, să te înviu în minte

Mă chinui zilnic pe alei, cu umbletu-mi cuminte?

De unde-atâta forță, mă întreb, să pot să țin în mine

Un nume, un strigăt de-ajutor

Și nimeni să n-audă?

N-am gură, și trebuie să strig…

E noapte. E târziu. Trotuarele pustii

privesc indiferente

un zbucium, chin, cu pași mărunți

punctate rar, ca un ecou, de lacrimi ce-s fierbinți…

Un gol ca toamna ce-n copaci

Frunzișul îl alunga

Îl simt în mine și nu știu:

N-am suflet… și trebuie să fiu!

002.034

Daniel Bădărău. “Poveste trista.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/daniel-badarau/poezie/62935/poveste-trista

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.