Poezie
Poveste
3 min lectură·
Mediu
- celui care viseaza -
Sub cer de mii de stele oarbe
Se-nalta noaptea visul calator
Si se arata lumina care-l soarbe
Si-l chinuie. E visul unui muritor.
Un tanar slab cu recile-i suspine
Se-arata trist în camera ce moare;
Ineaca-ncet: \"-- Si iara nu mai vine,
Dar,poate maine,cine stie oare?
\"Departe sunt si ma intreb: -- De ce
Ma chinui cu a mea soarta de hoinar?
De ce sa fiu in lumea palida si rece,
Sa ma consider vesnic acelasi vechi fugar?\"
Si imbatat de clipa care-l duce iara
Pe un fagas adanc si fara de piedica,
El, vis de muritor, e gata ca sa moara
Lasand in a sa urma o lume-atat de mica!
Lumina care-l poarta nebuneste
Se-opreste brusc si simte ca plesneste;
Acum aceasta aproape ca-l orbeste,
Din rasputeri se zbate. E clar ca o iubeste !
Demonul se-arata si-i intoarce calea
Albului ce duce vis de muritor.
El, cu ochii sai tiranici, stapaneste valea
Si opreste-n graba orice calator.
Visul se intoarce fara de lumina
Pe aceeasi cale dreapta-si suspina
Inecat de aripi de matase fina.
Luna se iveste, durerea-i alina.
In clipe vagi ce-asteapta un nou maine
Se-ntinde viata acestui muritor,
Dar pururea in minte naluca ii ramane
Asemeni unui dor de drum ratacitor,
Cand noaptea e cuprinsa de o monotonie
Un bulgare de aur se pravaleste iute;
Peste a lumii clipa un dram de melodie
Se-nalta dintr-un nimb. Sperante multe!
Imaginea pustie acuma sta la panda,
A ei privire blanda se-arata deseori,
Cu bratele deschise, cu inima flamanda
Ingan-o rece soapta: \"La mine sa cobori!\".
Intr-o lumina alba apare a sa zana
Si stelele aprinse incep ca sa apuna,
E telul lui sensibil, e noua lui stapana
Desi nu va atinge simbolica-i cununa.
Ochii sai-doua sclipiri de adevar
Inseamna viata, speranta, fericire;
Cununa soarelui se impleteste cu al sau par
Si chipul ei angelic l-mbata de iubire.
Smaraldul figurii sale blande il impresoara,
Il trece-n taina intr-un idilic rai
Si ochii sai ce ma privesc pentru a mia oara
Sunt calzi si blanzi ca florile de mai.
\"-- Nicicand aici nu voi putea ramane
Caci timpul meu lacas are departe
Si sangele de foc ce curge-n vine
Aici, la voi, nu-si afla parte.
Daca vei dori odata sa-ti alini durerea,
Sa-ti invingi necazul dintr-al lumii chin,
Vino chiar la mine si-ti voi da puterea;
Eu cladesc speranta si-spre tine vin\".
Fiinta e speranta omului ce greu greseste,
E fericirea ce departe naste valuri;
Edenica-i himera mereu il stapaneste
Zburand inselator deasupra unor idealuri.
In neguri ce se-arata a fi goale
Un tanar slab isi poarta amara suferinta
Privindu-si jalnic soarta ostila si moale,
Avand in al sau suflet o vesnica credinta.
Peste lauri sumbri si o minte demna
Se asterne jalea. Lumea e prea mica;
Asteptam momentul-clipa e solemna
Si a noastra minte zboara fara frica.
\"Departe sunt si ma intreb: -- De ce
Ma chinui cu a mea soarta de hoinar?
De ce sa fiu in lumea palida si rece,
Sa ma consider vesnic acelasi vechi fugar?\"
053416
0
FB