Cel mai singur om de pe pământ

Cea mai singură om de pe pământ se plimba pe insula ei. Ochii-i melancolici priveau în jur de parcă ar fi văzut pentru prima dată plaja mângâiată încet de mărgelele albe ale valurilor, copacii foșnind alandala unul la altul, stânca albă cu vinișoare ce pulsau în diverse nuanțe în funcție de plimbarea globului de foc de pe cer... Cel mai singur om de pe pământ se plimba pe insula lui. Se uita trist la plaja pustie și la valurile ce plecau și veneau, la pomii crescuți, care ici, care colo, unul dintre ei având o ramură leit ca o mână întinsă în direcția unei pietre mari, albe, cu diverse stratificări colorate sclipind în soare... Cea mai singură om de pe pământ voia să întâlnească pe cineva, oricine, să stea cu el la umbra epavei uitate de pe plajă, să-i povestească, să-i povestească, să-i povestească, pe când ar fi ținut-o în brațe... Cel mai singur om de pe pământ dorea să întâlnească pe cineva, oricine, să o țină în brațe undeva la umbră pe mal, să o asculte pe ea și marea care lovește nisipul încins... Ca în fiecare dimineață de atâta timp, doi oameni singuri trecură unul pe lângă altul pe plaja unei insule ca oricare alta, cu marea privindu-i tristă și uimită... Din \"Nopti de Vama\" - Dan Nita, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2009