Poezie

Rădăcini

2 min lectură·22 februarie 2020

Mediu

mai apoi mărul avea și flori și fructe putrede pe-același ram,

bunicul plecase demult dintre noi,

cu căciula lui de miel mirosind a naftalină,

omagiu pentru o primăvară târzie,

ultima răsărită cu greu din inima lui irosită,

înhămată la carul mare an de an

nu putea fi decât toamnă,

încă una fără merele de odinioară,

câți ani trecuseră numai apa râului știa,

două coase stăteau cu mânerul dat la rindea și vopsit verde,

prinse de stinghia unei stupini fără albine,

derutate în zborul lor printre miresme de teasc și de nectar

pe sub pietre fugeau mrene și țipari,

lunecoși ca privirile oamenilor singuri de prea mult timp,

înotând contra curentului, magici și reali totodată,

apărând și dispărând ca lacrimile moșului când încuia portița,

undeva pe cerul ochiului albastru,

undeva prin pupila deschisă a vetrei satului,

undeva prin răstoaca odinioară cu fluturași cafenii

și mohor fraged pe marginea drumeagului

mai cădeau și stele, dar rar și nu multe,

și poate că atunci când el a murit, sărac și trist,

numai o singură stea mică s-a oprit din clipocit,

și el închis în lemnul coșciugului, după o viață întreagă

plămădită în covata de lemn ce ne era și leagăn,

demult, când eram și noi la fel,

tot la portița din lemn verde așteptând tăcuți

001.638

Cristina-Monica Moldoveanu. “Rădăcini.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cristina-monica-moldoveanu/poezie/14144863/radacini

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.