Poezie

Epitalam

1 min lectură·8 decembrie 2019

Mediu

Să facem un foc mic

în soba cu lemne a unei biserici vechi,

și tu să murmuri Ave Maria, cântecul să îți crească de pe buze

repede și abia auzit, precum iarba crescând peste noapte.

Pe tine, femeie cu rochie împletită ca bobul de orez,

propășită pe malurile râului cel lung,

nu te cunosc, nici ochii nu ți i-am citit,

ego tecum sum.

Și să facem rugăciune

să nu ne ridicăm la ceruri fără să le fim mormânt

acestor veacuri de tandrețe în doi,

acestor plimbări prin răstoacă și miriști înspumate dimineața,

când ochii tăi străini alunecau pe gâtul lebedelor

visate de mine

și tresăream amândoi, uzi de rouă sau de ploaie.

Treceau anii și știam că tu erai una

dintre cele care îmi poartă vorbele sub frunte,

o parte din numele meu între oameni,

numele meu de cuțit, de cazma, de creion, de cămașă albă

așa că te-am recunoscut

după urma rămasă în ochii tăi când priveai lebedele,

pădurea de bambus înflorise în albia zorilor,

și noi am aprins un foc mic de cununie,

așa cum se cuvine,

așa cum doar prin foc inelele copacilor se contopesc.

și tu erai o parte mai mare din numele meu printre oameni.

001.630

Cristina-Monica Moldoveanu. “Epitalam.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cristina-monica-moldoveanu/poezie/14143195/epitalam

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.