Poezie

Pieta

2 min lectură·30 noiembrie 2019

Mediu

am cunoscut ierni fără nicio frunză în pomi

temătoare, tremurătoare, numai umbra mea cădea

odată cu privirea de lungă despărțire

și soarele

lăcrima tot mai aproape

pe drumuri de fier și de oțel, tot mai albastre

ascuțite, strâmte, ca arcușul unui zeu

prin lentila ochilor mei cineva vedea ca printr-o lupă

picături de ploaie și noroi

iar în adânc, prin carnea pământului,

citea povestea cetăților îngropate,

dar cum oare?

– poate fiindcă noi eram oameni cu picioarele de lut,

și îmi vedea inima cum bate din aripi și dă să scape din

cascada de sânge a multor războaie și iubiri

cât eram de fericită

ca un animal mă simțeam,

înfășurată în haine groase, cu ochii ca niște păpădii

moi și calde, luminate

și dinăuntru și din afară,

cu acel surâs al madonelor cu prunc,

trist, cu bună știință a rostului vieții

și fiindcă stăteam dreaptă între două lumini

eu, cu o singură noapte lungă cât viața în brațe,

cât soarta de grea și mare

dați-mi o frunză, imploram eu în șoaptă,

am nevoie doar de una ca să respir,

dar ele plecaseră toate, perfecte și frumos clădite,

ca niște cetăți,

și poate că era totuna pentru mine,

poate că era la fel de frumos

001.497

Cristina-Monica Moldoveanu. “Pieta.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cristina-monica-moldoveanu/poezie/14143044/pieta

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.