Poezie

asediu

1 min lectură·23 mai 2018

Mediu

oamenii erau umbre fără stăpîn, circulau pe strada mare

cu tramvaiele și troleibuzele,

se țineau de bare, stăteau drepți la apel,

în bătălia albă din zori,

orașul curgea în fir subțire pe sub obrazul lunii,

ca rîul sub gheață,

nevăzut ca stejarii de mîine ascunși în ghinde,

era iarnă grea și bărbații plecaseră la vînătoare

de la femeile lor de lîngă focuri,

trecuseră ani mulți cu bărbații de demult plecați și istoria

nu-mi mai plăcea,

săpam cu toții tunele sub o lună amară,

asediam cerul cu stele rare,

orașul era gol ca un prunc nebotezat, fără părinți,

erau călăi și închisori și gloanțe în carne pretutindeni,

din noi rămăseseră doar podurile palmelor

peste care treceau armate,

și viața ca o lebădă, ca un crin de apă,

își ridica și își cobora capul,

ba da, ba nu, ba da

nu eram noi,

era doar rîul care curgea sub oraș liniștit,

din cînd în cînd mai bolboroseau gurile de canal,

atunci cînd copiii citeau cărți de istorie cu coperta crăpată,

doamne și domni cu coroane și sceptre cartonate

001.978

Cristina-Monica Moldoveanu. “asediu.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cristina-monica-moldoveanu/poezie/14126193/asediu

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.