Poezie
Erezie telurică
2 min lectură·
Mediu
În rotocolul noastru de pămînt stelele stau prizoniere
precum ninsoarea într-un glob de sticlă transparent
cu căsuțe de turtă dulce și brazi din bețe de chibrit.
Ne răsucim odată cu pămîntul, ținuți centripet și centrifug
în singurul corp cunoscut de făptura măruntă a omului.
Totul se învărte cu noi odată prin legea lui Faraday
dintre poli și soarele sucit și fierbinte ca un curent electric,
ca un nucleu excentric într-un ovul.
Marea roată din circul nostru de distracții
e un loc plin de lumină și de aceea stele se văd doar noaptea
cînd stau mărturie că dincolo de ecuator e ziuă bună,
ele, cioburi și spărturi în calota cerului,
ele, care ghidează magii către lumina Omului,
fiindcă sînt oglinzi perfecte, spre lumina celui care va să țină
rotocolul nostru de Pămînt proptit cu inima,
sîngele nostru de oameni curgînd prin cuvintele Lui,
mintea noastră de oameni vie și strălucitoare
prin patimile trupului Său.
Noi, cei care ne revedem noapte de noapte,
ne televizăm prin lună în emisfera din Sud sau din Nord,
călcăm peste morți și peste vii,
peste materia inteligentă măsurată și structurată
de la yotta la yocto și înapoi,
cu microscoape descoperim sori, cu telescoape găsim electroni
pe un pămînt lăsat din moși-strămoși
în Numele Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh.
În sîngele nostru e încă atîta viață și întuneric,
și pămîntul încă mustește, ca un ovul nefecundat.
Ave.
001513
0