Cartea zidăresei tinere

Ea, cu părul și unghiile ei de fecioară,
albăstrea cerul verii în amiaza mare, limpezea cîntecul Niagarei
și rotunjea coaja pîinii.
Era curată ca ploaia în deșert.
Dar iubea, iubea un bărbat de parcă el ar fi fost Dumnezeu.
Fiindcă de fapt el nu exista.

Vezi, copilul meu, departe e o casă mică și albă, numai atît am putut
să ridic pe locul iubirii noastre după ce tatăl tău a plecat.

Sfîntă este amintirea ta mamă, precum ridicarea unei catedrale:
e nevoie de secole
pînă cînd vor sufla vînturile umezi toate luminile de păpădii dinăuntru,
de pe bolta sufletului.

În rest doar răni uscate în locul ruinelor din tîrgul vechi al Moșilor,
fundații de biserici temporare săpate în ce nu mai ținem minte.