când stele sunt o mie

tu ai două capete care nu se întâlnesc spunea bunica

citind cu degetul liniile din palma mea

e ca și cum aș vrea să smulg o rădăcină de cicoare

atât de adânc și amar stau înfipți anii aceia cu semne pe genunchi

de la treptele înalte cu coajă de var groasă

de culoarea cerului copt a furtună

nu pot lăsa ce-am început când mă jucam frumos cu norii

nici podeaua frecată cu leșie fierbinte

nici fierul de călcat care înghițea tăciuni ca un balaur

*

catherine era o proastă că s-a îndrăgostit de heathcliff

eu nu voi fi niciodată

juram mereu până când am văzut acel porumbel cum zboară

din cerdacul în care stăteam cu brațele la piept

mirosea a jucării de lemn și a clătite cu brânză

cădea lumină printre vițe peste cântecul încolțit pe buza de sus

îmi plăceau stelele pe înserat și nu priveam luna în față

dar pasărea albă a plecat prea devreme prea departe

bărbatul cu o legătură mare de chei privea în gol îmi cerea să stau pe genunchii lui în pantaloni de pânză topită eu refuzam apa râului era tulbure pe sub pod brațele lui erau ca frânghiile de rezistență purta cizme galbene la fel ca polițistul plictisit de cazuri de sinucidere care mă privea absent

*

cele două capete din viața mea se întâlnesc precum munții

suflet cu suflet

peste care mă voi prăbuși