Jurnal 16.03. - 22.05.25, partea 5 din 5

12.05.25
De o vreme, în mod brusc, căci nu de mult nu era acest simptom deloc, sunt f_tă în timpul somnului rău, noapte de noapte, și nu mă odihnesc bine niciodată. Dimineața mă scol extrem de greu, de obicei târziu și îmi trebuie ore întregi să mă pot dezmetici. Jumătate din zi dorm și în restul jumătății nu pot face mai nimic, sunt amețită încă vreo 3-4 ore și îmi mai rămân 7-8 ore pe zi și este foarte greu. Ei spun că m-au făcut sau mă vor face lent ”cartof”, legumă psihiatrică. Ei au făcut și continuă să facă lurul acesta intenționat și mama mă lovește ca întotdeauna, aproape zi de zi, imediat ce mă trezesc și încă nu sunt dezmeticită. Ea și cu dvs. și alții loviți mereu în mine și totuși am fost perfecțiunea și un om capabil și nici nu fusesem cartof. Astăzi vorbea, cum face ea uneori cu voce tare ”Doina”, ca să dea impresia că vorbește cu Doina în gând, cum a mai făcut cu alte nume în trecut. Apoi a bătut motanul și a țipat la el, ca să mă lovească abia fiind eu trezită din somn. Azi am adormit din nou și m-am trezit la ora 12, dar până îmi revin durează vreo 2 ore.

Ei spun că ei trebuie să mă lovească fiindcă această lovire înseamnă faptul că ei nu acceptă scrierile mele despre viața mea (memorii, jurnal) - nu e așa, ei vorbesc așa, adică ilogic, fiindcă mă tratează drept proastă și nebună chiar și în mintea mea, când pătrund în televizorul meu mintal - ei lovesc așa zilnic de 20 de ani și în același timp sunt torturată oribil, ca să mă distrugă și să mă omoare, așa spun toți, și e greșit. Tot așa au făcut și înainte de acești 20 de ani, doar că nu vorbeau în mintea mea. Nu știu dacă există oameni care să discute în gând omenește, frumos și bine sau poate prin aceste vorbe ei doar lovesc, așa cum fac cu mine - totuși repet, am observat că și ei aud vorbele mele în gând. Acum pretextul lor e faptul că am scris tot adevărul și spun din nou că trebuie să mă omoare fiindcă poporul crede că sunt nebună și eu nu sunt, fiindcă poporul crede că am greșit de multe ori și eu nu am greșit niciodată - eu cred că nu e un motiv de crimă acesta.
”Tu ai fost perechea lui, spun ei, o pereche nebună”. Absolut clar nu am fost perechea nimănui și nu știu la cine se referă - eventual la bunicul meu?! dar nu am fost defel perechea lui, voi explica totul și mai clar imediat. Și absolut cert nu am fost nebună niciodată, ba chiar am fost un om inteligent, ceea ce nebunii nu pot fi. Ei spun (iar) că nimeni nu crede adevărul, fiindcă, pe măsură ce eu scriu, ei inventează alte și alte minciuni și explicații false - e ciudat, atunci nu și-au dat seama că totl e adevărat din moment ce mai demult, înaintea dezvăluirilor mele, credeau alte minciuni?
Coa să scriu mai departe, cum spuneau bunicii - ”coa să”, și acum chiar, coasa bunicului stă rezemată în garajul mamei, ruginită și veche, într-un colț.

Acum rescriu povestea neplăcută a morților din familia mea - buna a murit la 87 de ani în 1988, înainte să încep meditațiile cu Z. Eu am stat vara cu ea și îi dădeam să bea apă, nu multă, nu prea vrea și nu mânca deloc și spunea mereu că moare - și fiul și nora o tot înjurau și boscorodeau să moară și ea, săraca, spunea că vrea să moară, dar nu e vina ei că dumnezeu nu o ia și mie mi se rupea inima de milă. Au venit părinții mei și au stat puțin de tot și m-au întrebat dacă vreau să merg cu ei sau nu și eu am plecat cu ei, în Ucea mama s-a oprit la PTTR să dea telefon la unicul aparat telefonic din sat, al cuscrei adică, fiindcă avea o presimțire la un sfert de oră după plecarea din sat și buna chiar murise și ea s-a întors la înmormântre, eu am mers cu tata acasă, mi-era greu să văd un chip descompus de moarte, mi-era și teamă. Îmi era de demult milă de buna, căci mama Limpi și bunicu chiar o chinuiau și biata bătrână făcea tot ce putea face ca treburi, deși era bătrână și mergea greu și mânca pe colțul unei laviți, nu la masă, nu știu de ce bunicii nu o vroiau lângă ei, dar mult timp după, mi-am dat seama că era din cauza unei cărți de citire de odinioară, pentru școala primară, în care o bătrână era oropsită la fel și mânca tot separat și din blide rele, exact ca buna. După încă și mai mult timp mi-am dat seama că bunicul meu era țăranul din Lordul John, poezia lui Coșbuc, care se născuse în satul în care s-a născut și acel meditator al meu Z. Lordul John a fost o poezie cântată și de formația Pasărea Colibri, în care a fost și Pittiș, prietenul lui Z. Se spunea că lordul John (și bunicul meu era Ion) e-ntr-o ureche și bietul meu bunic se zice că și-a pierdut auzul la o ureche când vărul meu, preșcolar, i-a ars o palmă puternică. Totodată un britanic, fotograf, a venit cu calul și cu un prieten în 1990 în vizită în satul nostru și a dormit la cuscri acasă și tocmai atunci eu am ieșit cu mama Limpi și cu Cosmin cu o căruță pe uliță și chiar eu mânam calul, țineam hețele, deși toată viața nu făcusem asta niciodată - și pac! englezul în fața mea. Ca în poezie. L-am plimbat pe englez prin sat și i-am dat și zmeură din Stoicoi a doua zi înainte să plece. Peste noapte însă am fost posedată sexual foarte puternic de la distanță, în patul din camera cu teracotă dn casa nouă. Ulterior, după mulți ani, amintindu-mi acel lucru, începusem să mă îndoiesc că era același Z și atunci. Mamaia din Voluntari a murit în 1991, când eu erau încă studentă la Cluj, am venit chemată de rude acasă și mama mi-a făcut scandal să nu merg în acea seară (că venisem cu avionul) să o vizitez și am vorbit cu ea la telefon și era lucidă și peste noapte a murit și atunci am suferit foarte mult, dar, normal, am mers la înmormântare, eram doar noi, câțiva oameni și venise o singură femeie la cimitir să o vadă pe răposata (nașii au spus că era mama soției lui Ioji, tatăl lui Paul și Francesca!). Cât timp am stat la Cluj mama avusese o fractură de gambă gravă, căzând de pe un scaun. Mama Limpi a paralizat la două săptămâni după ce fusese la noi în vizită la București și eu am făcut greșeala poate (dar nu bănuiam nimic rău) să o duc în parcul Herăstrău la plimbare și hierăstrău era cuvântul din sat pentru fierăstrău. Atunci tata a câștigat locul doi la loteria 6 din 49, singura dată în viața lui, dar tocmai atunci au fost foarte mulți cu locul doi și premiul lui,de obicei o mică avere, a fost mic atunci. Am fost la Sibiu, au internat-o mai întâi la sptalul CFR, spital sărac, căci bunicu lucrase la CFR și erau oameni săraci. Cineva citea Îngerul a strigat în salonul ei - am vegheat-o nu mai știu cât timp. Apoi m-am dus în sat să o înlocuiesc pe mama la îngrijirea bolnavei, carea fost urât tratată, cum au făcut și ei cu buna, că nu mai moare odată, ba chiar și ciobanul Iosif tot așa - așa sunt oamenii săraci, e firesc și nu au vină în fața lui Dumnezeu, nu aveau ce face în astfel de cazuri. Mama povestea mereu cum odinioară un bătrân de-al casei a fost ținut să doarmă și să moară în iesle, un fel de inversare a poveștii nașterii lui Cristos. Oricum, odinioară aveau doar o casă cu două camere și erau mulți și săraci și contau gurile de hrănit și brațele de muncit ca într-o economie a unei țări. Când m-am dus eu acolo se pare că eu aveam o oarecare putere de vindecare, în fine, nu știu sigur, dar uneori așa mi s-a părut, pe propria mea piele - poate m-am înșelat, dar unii cred că există și așa ceva. Țineam mult și la bunica și m-a durut enorm cum îi vorbea Nelu, fiul ei - și cât era de furios când ea și-a revenit și chiar a început să se miște mai bine în patul de lemn improvizat din scânduri, în casa dinainte, unde era dormitorul bunicilor și ea își sfârșea viața de furnică truditoare cu oasele pe scânduri goale și tari și era deja foarte slabă - probabil că nu i-au dat hrană multă și ea fusese foarte grasă și eu i-am citit rugăciuni, căci ea mergea des la biserică și ea a început chiar să vorbească și Nelu s-a mâniat de toate aceste progrese bruște în preajma mea și bunicu la fel și m-au făcut nebună și m-au alungat din sat înapi la București, că le stricam lor treburile. Tot așa mi-a spus cineva în gând (Ovidiu sau mama), când mergeam cu ei la un cabinet de fabricat proteză pentru bontul meu și mi-a spus în gând că eu nu am ce căuta în treburile lor la Colun, deși eu nu spusesem nimic. Mama Limpi a murit aproape de ziua ei de naștere și anume exact de ziua norei sale. Am fost la înmormânare și a fost ca o nuntă, bunicul a tăiat un vițel, Genica a adus o bucătăreasă prietenă, am ajutat și eu la mâncare și a venit tot satul, chiar și Nicodin, fostul chirurg odinioară director de spital, care avea diabet și care a vorbit frumos cu mine (au existat doar doi astfel de oameni în viața mea) și m-a întrebat de ce mă tratează tata așa urât. I-am spus că nu știu, era adevărul. A vorbit cu mine și pe drumul de întoarcere de la cimitir, nu mai țin minte ce, îmi pare rău, nu știu dacă nu am scris pe acest blog, a fost un moment frumos în viața mea, rar. Oricum Nelu nu avea cum să o țină și să o îngrijească pe mama Limpi, singura soluție era ca toți să plătească bani să o țină într-un azil special, că nici eu nu aveam cum să o țin și nu aveam bani și unde și părinții aveau bani puțini și familia Popa avea și doi copii, dar acum nu știu sigur dacă existau deja atunci astfel de aziluri, poate așa ar fi fost normal să facă cu toții, dar eu oricum nu aveam nicio influență asupra lor și toți mă tratau mereu brutal, așa cum făceau și cu bătrânii și muribunzii - erau oameni foarte duri, ca mama și ca Irina, verișoara mea. Genica m-a amărât și mai tare povestindu-mi că mama Limpi, înainte să moară (avea numai 67 de ani) mă tot chema cu cuvintele ”Vindecă suferințele” dintr-o rugăciune citită de mine. Să fi fost așa? Ori Genica știa cuvintele din altă parte? După moartea bunicii, bunicul nu a mai dormit în camera din față, nici iarna - acolo clădise sobă de teracotă - ci a dormit în cămara bunei, pe patul vechi și împuțit, încălzindu-se cu sobă de tuci (abia înainte să moară a început o sobă acolo) și plângea mereu când vorbea de muma și de mam Limpi. Am scris destul despre moartea nașei și nașului și tatălui meu în alte postări - la ei nu mă mai refer, au murit și ei cumva. A murit apoi, în 2007, și tanti Piri, care stătea cu Paul și Francesca pe lângă Piața Victoriei. Am suferit mult, fiindcă tanti și bunicu erau singurii doi oameni care vorbeau cu mine la telefon și pe tanti, născută în 1918, pe 11 aprilie, o mai vizitam. Bunicu nu prea vorbea mult cu mine la telefon, eram lumi complet diferite. El era la o zi după tanti, pe 12 aprilie și a murit tot la 87 de ani, în Miercurea Mare, la o zi înainte de ziua lui, adică pe 11 aprilie, la o zi totodată după fiul lui Nelu, care era născut pe 10 aprilie - deci date foarte strânse, Lucian Blaga de exemplu se zice că a murit pe 6 mai, dar era născut pe 9 mai. Am plecat la înmormântare cu mama și cu Irina, care era în București, cu trenul. Din viața buniuclui meu nu voi mai enumera tot ce am scris mai demult, ci doar câteva lucruri importante. El era un om cu mare inventivitate lingvistică, poate chiar el crea acele cuvinte ale lui, unele în joacă, precum ”crastavete”, ”lemnușe/chibrite” chindeauă, hibă, nu îmi mai amintesc acum tot, pe moment. Ducea lucrurile vechi la ”făuriște”, lângă o salcie veche cu scorbură, ca un portal spre altă lume. (Și Lucian Blaga avea cuvinte mai ciudate în memoriile sale, despre care spunea că erau locale, din satul lui, unele jucăușe și ele precum ”dodoloață”). Acest bunic fantastic al meu s-a dus să se odihnească, să se pună jos oleacă, după cum spunea el când se culca, destul de rar, duminică după-masa sau de sărbători. Am o poză a lui cu preoteasa, făcută de mine, adică cu sora lui cu 4 ani mai mare, așa cum este și mama cu fratele ei. El o ține de mână și zâmbesc. Tot așa o ținea de mână tinerește și zâmbind pe Genica, o femeie mai tânără din sat, poate că singura lui înseninare și ajutor din anii bătrâneții. Om sărac și singur, văduv... doar o iapă la care nu se îndura să renunțe și pe care a dat-o la insistențele familiei - munca lui, cea care îi întreținea viața a devenit doar curtea cu găini și câte un porc, apoi nici acela și nici oile și nici bivolița, și dacă îl întrebai ce mânca spunea ”câte un oușor” ori macaroane, bade Ioane, ori zamă și mâncare adusă la sfârșitul săptămânii de noră. Îmi amintesc pe Nelu când era la școala de subingineri și eu eram mică și am mers cu mama Limpi să îi ducem ciorbă în container special acolo unde stătea el cu chirie, într-un demisol care pe mine m-a fascinat (probabil că părinții îl întrețineau, sau poate nu, nu știu dacă muncea ceva). Și apoi acest fiu răsfățat vorbindu-i bătrânei sale mame așa de urât pe patul de moarte... știam că Nelu așa era, să îl ierte Dumnezeu dacă s-a îndreptat. Dacă doriți să înțelegeți ce simt eu, gândiți-vă puțin la cartea Marele Meaulnes, sau Cărarea pierdută, de Alain Fournier sau citiți-o, merită, seamănă puțin cu unele idei ale lui Murakami, dar e ceva mai frumoasă estetic. Aici au pus un virus ca să nu pot lăsa spațiu cum vreau, au mai făcut așa.


Apoi a murit și bunicu, cum am mai spus - și mă refer la asta înainte să scriu alte lucruri din viaaț lui, legate de mine, fiindcă eu în ordinea aceasta le-am înțeles, abia acum câțiva ani am început să înțeleg despre bunicu și rostul lui. El a murti în 2012. Din păcate, venerându-l, sentiment identic cu cel de azi, numai că acum am înțeles mai mult, am postat pe youtube mai multe filmulețe cu el vorbind ardelenește despre vremurile de odinoară, înregistrate de mine cu 2 ani și cu juma de an înainte să moară, pe care ulterior, nu de mult, le-am făcut private sau le-am șters de pe Vimeo. Eram naivă, era clar că eram omorâtă și eu încă mai credeam că oamenii buni au oarecare dragoste față de alți nevinovați și oameni buni cum eram eu și cum aveam eu milă și credeam și că au putere să mai schimbe ceva. Nu trebuia să le postez, dar atunci nu știam totul, sunt nevinovată - străinii și necunoscuții nu sunt ca mine, ei fură și pun gheara pe tot și cred mai degrabă răul, nu binele, ce să mai vorbimi de așa o pleașcă de poze și filme, toată agoniseala mea de-o viață pe care ei pot pune mâna gratis și fără respect, crezând că eu eram nebună! Omul murise, dar eu eram în viață și oricum nu trebuia să le pun. Sau povestea vieții mele, evident adevărul, evident eu nu știam că oamenii aveau ceva cu mine, așa că... hai să loveascăei pe la spate și sădea vina pe mine pentru greșelile lor și ce convenabil era să spună că sunt nebună și să mă izoleze complet și să mă omoare. Eu am avut motive suprapersonale de a scrie tot adevărul, dar oamenii erau proști și îi credeau pe liderii lor răi, sau pe psihologi sau psihiatri mincinoși oricum despre mine.
Revin, voi scrie mai departe despre bunicu exact în ordinea firească în care am înțeles totul, notez aici ca să nu uit: unu - moartea, doi - revoluția, trei - sexualitatea, patru - spiritul, Lucian Blaga, după care mai adaug câteva lucruri despre cultură și simboluri și semne și după aceea - la revedere

13.05.25
Azi m-am trezit ceva mai devreme, la 10, și azi noapte nu m-au chinuit chiar rău, de aceea scriu acum mai departe, după ce mi-am făcut patul. Abia trezită, mama iar a venit la mine să îmi vorbească fleacuri și când face așa mă lovește (ea sau alții) fiindcă eu nu eram încă dezmeticită și după aceea, adesea, ea nu mai vorbește deloc cu mine toată ziua, sau până seara, când iar poate lovi. Am scris despre bunicul și despre unele din morțile din familie. Am uitat ceva (am mai explicat mai demult). Când eram mică sau tânără, nu ghicisem că aveam (eventual) o anumită putere de vindecare a mea sau a altora. De asemenea nu știam că mama are efect negativ, de trăznire și omorâre a omului sau animalului - așa a omorât 3-4 câini și am văzut cum schelălăiau de durere când îi mângâia. Oamenii din familia mea au murit numai când eu eram departe de ei - buna imediat ce am plecat cu părinții din sat, mamaia s-a îmbolnăvit grav când eram eu la Cluj, nașii au murit când eram eu la Colun, tata a murit când locuiam la Perla, nu cu părinții și eram groaznic chinuită, cum am explicat și era caniculă, bunicul a murit la Sibiu, nu în sat, după ce l-au luat de la mama, iar mama Limpi a murit după ce m-au alungat de lângă ea și au adus-o iar în sat pe mama. Eu eram în București cu tata și am fost dezgustată de reacția lui la aflarea veștii morții bunicii, de faptul că se arăta iritat: ”a murit și asta!” și apoi am mers la înmormântare cu el, cu Dacia noastră. De asemenea, am uitat să îl pomenesc pe tataia, despre care se spune că a paralizat la nunta părinților mei și care a mai trăit 5 ani după aceea. Am povestit cum mă jucam cu el, încă îl țin minte. Când aveam 4 ani o rudă a spus misterios ”trebuie să ducem copilul la țară” și m-au dus la țară și când m-am întors tataia nu mai era.

Voi scrie acum ceea ce mai aveam de scris, în ordinea mai sus menționată ieri. Întâi despre moartea bunicului în 2012, el fiind ultimul care a murit dintre cunoscuții mei, și totodată unul din ultimii săteni din generația veche, din ordinea veche a lucrurilor. Probabil că unii dintre dvs. cunosc pătratul palindromic 5/5 în limba latină, despre care nu știu când a fost scris, despre care se spune în wikipedia că există de mult în diverse locuri din lume și că se leagă și de religie, că cuprinde de două ori, anagramată, sintagma ”pater noster” disimulată în interiorul său, și legată de alfa și omega, începutul și sfârșitul adică, de două ori A și O, ceea ce ar explica numele acesta ciudat, Arepo, ales pentru ca pătratul să poată fi citit în mai multe feluri. Și mereu este această inscripție, oricum ai citi, anume Sator Arepo Tenet Opera Rotas. Eu l-am găsit mai demult, acum văd că e la modă și pe etsy, site comercial, înscris pe pandantive sau pe brățări. Iată ce se află acum pe wikipedia:

SATOR
(substantiv nominativ sau vocativ) (din serere=a semina) semănător, plantator, întemeietor, fondator, progenitor (de obicei divin); originator.
AREPO
necunoscut, probabil un nume propriu, fie inventat sau, poate, de origine egipteană; formă codificată a numelui Harpocrates sau Hor-Hap (Serapis).
TENET
(verb) (din tenere=a ține) el/ea ține, keeps, cuprinde, pricepe, stăpânește, păstrează, susține.
OPERA
(substantiv nominativ, ablativ sau acusativ) lucru, grijă, ajutor, muncă, serviciu, efort/necaz; (din opus): (substantiv nominativ, accusativ sau vocativ) lucrează, face; (ablativ) cu efort.
ROTAS
(rotās, acusativ plural, din rota) roată.

Abia după ce am găsit acest pătrat magic m-am luminat ce înseamnă sat, fiindcă eu nu am apucat să învăț latina, deși mi-am cumpărat manualele de liceu, dar, din păcate, nu m-au lăsat, prin multă tortură, iar când eram eu elevă nu se făcea latină decât în clasa a 8-a, destul de superficial. Așadar, citind cu atenție explicația cuvântului sat în dicționar, am fost nemulțumită, ca și la alte atâtea cuvinte, de presupusa etimologie publicată de atâția ani în cea mai importantă carte din România, DEX-ul. Nu știam latină, dar mi-am dat seama că dex-ul minte, și nu doar în ce privește acest cuvânt, și mi-am dat seama că orice intelectual lucid, cât de cât inteligent, își dă seama ca și mine de anumite lucruri, când citește anumite lucruri de acest gen, adică dex-ul sau cărți cunoscute, cum ar fi Cartea cu Apolodor a lui Gellu Naum, unde pinguinul erou vrea să meargă la frații lui din Labrador (Apolo-dor, Labra-dor), dar acolo nu există pinguini, ci doar o denumire geografică, o insulă Penguin, denumire ce există și pe lângă Australia. Copiii, citind acea poveste în versuri nu înțeleg atât timp cât nu știu încă unde se află pinguini în lume. Dar cuvântul esențial în limba noastră, cuvântul ”sat” e scris în DEX că provine de la fossatum, ceea ce pare ciudat cel puțin, și pare mai plauzibil, mai clar, că provine chiar de la un cuvânt important - semănător, că se leagă deci de verbul latinesc sato. Logic că îmi aduc aminte de ”pașii profetului”,”eu cred că veșinicia s-a născut la sat”, ”mirabila sămânță”, ”pietre pentru templul meu” etc. etc.

Ca exemplu edificator, pagina dicționarului dex de pe facebook și-a montat ca întâmpinare sau mai mult ”întâmpițare”(cuvânt inexistent) un sondaj politic care încearcă să influențeze alegătorii - deci din nou cultura îngenunchează în fața politicii, cam prea exagerat - și eu vă dau doar sfatul să votați neținând cont de acel îndemn de a alege un anumit candidat - poate că vrea să vă păcălească, poate sfatul nu e bun, poate e bun. Dar e greșit să pui așa ceva pe dex și nici măcar neutru politic. Gândiți cu mințile dvs.

Iar a intrat acea femeie monstruoasă în gândul meu cu ideea ei veche că eu am fost așa de monstruos măcelărită, deși am fost perfect bună și normală și nevinovată și foarte inteligentă, încât toți intelectualii au hotărât/ au decis/ au votat/ au conspirat/ au plănuit/ au uneltit etc. să mă țină izolată și să mă omoare, mințind în continuare despre mine. (?!) Repet, e greșit și ideea ei e o oroare - dar mereu au spus astfel de idei și chiar au lovit tot timpul, au mințit și m-au izolat de zeci de ani, chiar nicio scrisoare măcar. A intrat apoi unul cu glas ca vărul meu Cosmin cu o idee pe care nu au mai scos-o până acum - ceva legat de un om politic, a spus că Iohannis, fostul președinte, a mințit despre mine și eu trebuie să fiu omorâtă fiindcă nemții nu vor ca să... Ca să ce? Nu m-am gândit niciodată că Iohannis a mințit despre mine și poate nu e adevărul. Chiar dacă este, ce treabă au nemții în această chestiune? Da, Iohannis are nume și poate și origine germană, dar el rămâne în istorie ca președinte român și cetățean român - ce mă doare pe mine sau pe alții de nemți, legat de faptul că fostul președinte Iohannis a mințit despre mine? Ce a mințit? Nu mi se spune, habar nu am. Poate e adevărul că a mințit - deci a greșit, ca român față de o româncă, eu nu sunt altceva și nu am avut deloc legătură cu Iohannis sau cu politica. Apoi au intrat unii în engleză că eu eram proastă că credeam că mă aflam în paradis de fapt era infernul. Repet, am încă amintirile toate și pot explica în detaliu, în sat era cu adevărat paradisul și totul era sublim și de o frumusețe fără seamăn, nepământeană, în fiece fir de floare sau orice detaliu chiar, mai ales în natură, nu în case și haine. De asemenea, pentru mine era paradisul și în grădina părăginită din Voluntari și curtea cu vechituri unde am crescut și, treptat, grădina și via au prins viață și nașu (un personaj oarecum nefast pentru mine) a lucrat tot mai mult pământul și a crescut roșii de mai multe soiuri, gigantice, gustoase etc. Infernul a fost numai în cele 4 blocuri din București în care am stat (cum erau în scrierile mele 0,1,2,3)

Acum continuă să mă împroaște unii că am fost nimfomană etc. - și ce dacă? nimfomania nu e vina pacientei decât dacă are pofte sexuale sau face sex etc. ori în cazul meu era clar că eram pură și fără vină, și vina sexuală o purta bineînțeles bărbatul, care era și medic pe deasupra. Oricum, asta a fost foarte demult, în 1989 - e adevărat că m-au mai violat mult sexual de la distanță în 2007 și puțin și în anii următori, deci sunt numai 18 ani de atunci (ceea ce e puțin în raport cu cei 50 de suferință și mai ales cei 40 din 84), dar nu a fost vina mea deloc. M-am împotrivit pe cât posibil. Voi continua acum ce e mai important de spus din ceea ce am promis.

Am plecat cu mama și cu Irina la înmormântarea bunicului, care murise când a vrut să meargă la toaletă, din spusele norei lui, nu știu dacă a mai apucat să meargă. A fost îngropat în sâmbăta mare, așa țin minte, deci murise joi, iar eu cu mama și Irina am ajuns în Avrig vineri cu intercity/un fel de accelerat și acolo ne-au luat Nelu sau Cosmin cu mașina din gară. Irina își făcea și pe vremea aceea unghiile foarte lungi, false, cum e la modă chiar și acum, după 13 ani de atunci. Irina nu știu unde s-a dus, poate că în Sibiu și a venit a doua zi, nu mai țin minte, dar numai eu cu mama am stat în camera cu mortul, să primim vizitatorii. Nu aveau de unde să fie mulți și nu îi cunoșteam decât pe vecinii cu iepuri care locuiau în casa lui Ionul Teculețiului, casă vecină cu a noastră dar la mulți metri distanță, către vale. Pe acești vecini îi știam din 2009, când am fost la bunicu cu mama și vecinul M și am rămas câteva zile acolo singură cu el și mama a mers cu vecinii altundeva, un fel de voiaj de relaxare. Am intrat în curtea acelor vecini, în vizită. Odinioară mă jucasem acolo cu o fetiță nepoată a bătrânilor și cu țiganii din apropiere pe vechea troacă de șipot de piatră, spartă în două. Se zicea că fusese șipot acolo, tot cu cruce, și eu mă urcam pe marginea bazinului și mergeam în echilibru cu figuri de jur împrejur, imaginându-mi că sunt ca Teodora Ungureanu sau Nadia Comăneci. Bunicu avea relații destul de strânse cu vecinii, dar am simțit parcă o ușoară tensiune între ei, nu era ca odinioară, cu alți săteni - acesta era nou și ciudat și erau relativ tineri amândoi. Eu am încercat să fac un fel de împăturate, un desert frământat și copt în tigaie cu unsoare, dar nu mai făcusem niciodată și nu aveam rețetă și nu prea mi-a ieșit, era mai mult ca o pâine, dar soția vecinului venise la noi în vizită singură și ea și bunicu au mâncat mult și le-a plăcut, așa ziceau cel puțin, mie nu. Ea a dus parcă și soțului câteva. Așa au venit amândoi în camera mortuară, unde oglinda de pe dulap era acoperită și mortul stătea cenușiu în sicriu (copârșău) și avea căciula lui de blană de miel cenușie alături de capul lui chel cu părul rar și cenușiu. A venit și clopotarul peltic, care s-a așezat cu căciula în mâini, cu umilință. Eram în camera dinspre fântână cu lada de zestre și scaunele erau cele cu piele tare (mama zicea de Cordoba) și înflorită. Stăteam pe partea ferestrei, între vecin și nevasta lui parcă. Eram tristă, eram amărâtă rău că bunicu murise, dar simt durerea un pic mai mult acum. În toamna precedentă, adică în septembrie 2011, am fost iar cu mama acolo, dar nu am mai rămas singură cu bunicu și, când am plecat, un bărbat a intrat peste mintea mea (avea o voce oarecum cârâită, poate era vecinul M, dar nu știu cine era, nu m-am gîndit la nimeni atunci) și mi-a spus că voi reveni în mod sigur în primăvară în sat, fiindcă... era clar că vroia să spună că bunicul va muri, căci fuseseră semne despre așa ceva, el căzuse de vreo două ori și odată l-au găsit zăcând în casă. Eu totuși nu am crezut că va muri, dar am ținut minte. Am deschis Biblia la mine în București exact în noaptea dinaintea morții lui. La priveghi, brusc a intrat - cred că de mai multe ori cineva în mintea mea ca și cum era chiar bunicu, la un moment dat spunea: tulai, sau ce, cum, ”iar am înviat”? Am înțeles că vor să mă facă să cred că el a înviat în capul meu (oricum nu era vocea aceea cârâită din toamnă), dar nu am crezut așa ceva. Nenorocirea era că porcul ăla de vecin, care stătea în dreapta mea dsau chiar în stânga, nu mai știu sigur - a început să mă tatoneze sexual cu mâna, cu piciorul, cu ce apuca, de față cu mortul și cu mama, care se făcea că nu vede și cu nevastă-sa, la care mă uitam cu subînțeles degeaba. Acel vecin trebuia să sape groapa bunicului, se pare că împreună cu altcineva sau singur, oricum în sat nu aveam pe cine ne baza - vă dați seama că nu puteam face scandal și că mi-era tare scârbă. Greață. Mama și soția lui m-au trimis afară cu el și acolo iar m-a atins sexual și l-am împins, dar nu am făcut scandal - situația mea de pacient psihiatric nu îmi permitea orice, dacă îl dădeam afară tot eu picam prost și m-ar fi ocărât toți, cum a fost toată viața mea e mai multe ori și nu am avut pe nimeni să mă sprijine împotriva abuzurilor diverse. Vecinul a spus că trebuie să nu mă mai gândesc la mort, să îl las deoparte, ci la viață, că morții cu morții și viii cu viii - nu am înțeles atunci deloc de ce credea că mă gândesc nu știu cum la mort, că doar nu fusese bărbatul meu. De ce dracu amesteca sexul cu moartea? Ceea ce m-a mirat e că Genica, nora mortului, a spus că se obișnuiește ca după ce iese sicriul, să se spargă o cană, un pahar. Din câte se spune, la nunta evreilor se sparge un pahar, darnu la morții creștini. În tinerețe, Genica îmi spunea în glumă ”Creștina”, cam așa pronunța și Irina (parcă) când era micuță. După alți ani, unii au spus că familia mea nu a fost creștină (în afară de mine), ci de evrei, care m-au ținut ca să mă tortureze, să mă sacrifice. Că pentru ei am fost deci un fel de Lilith a evreilor, ceva sexual și rău, iar pentru creștini tot ceva sexual, un fel de prostituată/curvă sacră ca la păgâni sau ceva ca Maria Magdalena, sau talpa iadului etc. deci mereu ceva rău - dar eu am avut toate rolurile din religii - și Isus și Maria și sfinți diverși și persoane din alte religii. Nu. E adevărat că multe lucruri din viața mea au fost ca în diverse cărți și, legat de ele, am avut pe rând sau simultan rolurile multor personaje din aceeași carte, dar rolul meu adevărat a fost de intelectual, fără legătură cu politica și nu am fost nebună niciodată. Nu știu sigur dacă familia mea a fost de evrei, dar oricum nu au scuze, decât dacă au fost doar greșeli pe care și le îndreaptă. La înmormântare, Irina a izbucnit în plâns când preotul oficia în curtea noastră și Ovidiu Ș, nepotul bogat al bunicului venise și el și a hohotit când ne-am oprit cu mortul în dreptul școlii. Prapurii mortului, steagul ceremonial, a căzut când am început să urcăm spre cimitir. Bunicu nu s-a pus oleacă jos, ci oleacă ceva mai sus.
Ceea ce e important de spus e că au venit în vizită la mort vineri și colegi ai lui Nelu și colegi ai lui Cosmin, care fusese polițist și care îi spuneau Coco, și alți oameni, necunoscuți mie, din sat. Era o femeie, parcă țigancă, care spunea că ea era adventistă de ziua a 7-a și că ei serbează de Paști moartea mântuitorului nostru, Cristos, nu și învierea, ceea ce m-a iritat puțin. Altă femeie necunoscută se uita fix la mine și spunea ceva despre schizofrenie, anume că dacă te rogi lui Dumnezeu e normal, dar dacă spui că ai vorbit cu Dumnezeu, ești schizofren.

Acum iar a intrat unul în engleză cu ideea ”no one will ever know”, așa cum spun ei mereu de mulți ani că vor să mă omoare ca să mușamalizeze totul și poate și dvs. gândiți la fel, și nici nu știu dacă ați citit blogurile mele. Mai am puțin de adăugat la povestea morții bunicului și apoi voi termina zilele ce urmează tot ce am în plan, astfel încât să fie gata sâmbătă, înainte de alegeri, turul doi, ca să nu creadă proștii ceva greșit. Dacă ați citit tot ce am scris atunci știți totul, nu prea înțeleg ce spun aceștia că ”no one will ever know”.

Așadar, cum poate v-ați dat seama, bunicu a murit, sau i-a fost grăbită moartea de un grav emfizem pulmonar, nu știu mai mult de atât, poate și cancer. Oricum, el dormea în poziție aproape verticală a toracelui, sprijinit de perne și orice altceva tare. S-a lăsat de mult de fumat complet (pipa Carpați,destul de mult), dar se pare că era deja prea târziu - și oricum avea constituția care predispune la emfizem - longilin, ciolănos și îl vedeam luând niște pastile mici, nu știu ce erau. A tras mult la coasă și a rânit mult în grajduri. Era un țăran hâtru, chiar și când tușea, destul de mult către finalul vieții, mai glumea, mai zâmbea. Oricum se știe că emfizem au și bătrânii care nu au fumat deloc, la vârste înaintate, căci elasticitatea plămânului poate scădea din diferite cauze. Mai am de adăugat două lucruri importante legate de moartea lui.

Am fost și după moartea tatei la el în vizită și am făcut poze, el era tare acru, fiindcă se sprijinea în baston, în urma unei căzături. Atunci trăiau și cuscri amândoi, el a murit înaintea cuscrei, singura femeie care l-a bocit, cum era datina odinioară. Eu eram slabă, subțire, pe vremea aceea. El s-a luptat cum a putut cu bătrânețea, și-a montat balustradă de lemn la treptele către pivniță și către casa veche. A fost mulți ani sărac și singur într-un sat aproape părăsit, a investit bani în repararea cu țiglă nouă a acoperișurilor. A investit în soba de teracotă, dar el nu avea decât o cămașă pe care singur și-o spăla, ruptă, cârpită, se vedea prin ea. Nu prea avea nici de iarnă nimic. Nu avea nici mâncare și slăbise și mai mult. Se zice că Genica îi aducea hrană și îi spăla așternutul, dar când am fost cu mama nu prea era totul în regulă și mizerie era multă în casă. Odată m-am apucat eu să spăl niște geamuri la "su' șop" (ceva oarecum nenecesar) și tocmai atunci a intrat la noi fiul bădicului Dionisie, pe care nu îl cunoșteam (am vorbit despre bădicul acela). Când eram copil avea un ceas cu cuc, pendulă pe care a luat-o Nelu, înainte ca el să moară. Tot singur-cuc. A avut și mașină de cusut Neumann, pentru câte-un tiv.
Ceea ce m-a îndurereat cel mai tare a fost că, înainte să moară, respectiv când mama aplecat de la el cu vecinul M și am rămas eu în 2009 cu el acolo, bietul om, pentru care mama părea o regină, pe care el o trata ca pe o regină (dacă nu cumva juca și el teatru, ceea ce nu cred, poate nu în sensul acesta) era extrem de amărât, ca și cum mama îl dezamăgea profund și plângea în uliță cum ea pleca cu mașina vecinilor și își sufla mucii jos în praf, și se ștergea cu mâneca unicei cămăși, cu un gest de ciudă, care m-a uimit profund, ca și cum știa ceva, ca și cum îngenunchea în fața ei inutil! e adevărul, și nu a fost numai în 2009, ci și în 2011, când am plecat și eu cu mama, și priveam înapoi cum își sufla mucii în uliță și lacrimile cu năduf. Mă uitam lung, căci înțelesesem că nu îl voi mai vedea și vecinul M accelera brusc. Totodată a mai fost ceva. El plângea spunând că îl lasă acolo sângur, sângur...cuvântul era puternic, repetat, amintind de sân și gură, lucru care mă rănea...un biet bătrân pe care nu îl puteam ajuta... când am ajuns acolo în 2009 sau 2011, mama mi-a făcut la cererea mea o poză cu noi doi, dar mama a mișcat-o și el tocmai atunci mă strângea tare de umeri, cum fac oamenii simpli, ca și cum vroia să îmi transmită puterea lui. A mai fost ceva legat de mama și bunicu, la despărțire. El o striga de aproape ca și cum vroia să o găsească undeva departe, ca și cum o chema din altă lume: Luci... Luci..., așa cum o chema el, pronunțat adică Lutsch, și mie mi se rupea inima de milă, căci știam că mama e monstru, știam ce îndurasem eu o viață întreagă și poate că el încă spera ceva bun și murea dezamăgit, amar.

Unii spun acum că el s-a trezit târziu, dar a fost otrăvit înainte să se trezească (?), în timp ce eu am fost otrăvită oricum în așa fel că nu mă puteam proteja, deși eram trează, dar oamenii răi își permiteau orice abuz asupra mea fiindcă mințeau că eram nebună și că mint eu sau că trebuie să mă omoare fiindcă eram nebună, cum cred ei și acum.

Voi continua mâine. Oricum au intrat iar unii (probabil răi, poate nu bine intenționați) care spun că mama mea e cea mai monstruoasă femeie și de aceea nimeni nu mă poate crede (?!) și toți psihiatrii mei și profesorii mei i-au cântat în strună (poate e invers, fără ca ea să știe, nici eu nu știu exact), dar oricum ea a spus de mai multe ori, încă de când eram copil, că mă va omorî și toată lumea va crede că ea are dreptate și nimeni nu mă va crede pe mine. Unul spune că bunicul meu era un om simplu (eu zic că era cel puțin patriarh, măcar parțial, și știa toată rânduiala satului, nu doar casa lui) și ei spun că el a crezut în mama până la moarte și numai la sfârșit a înțeles o parte din adevăr. Nu știu. Când eram copil, mama Limpi mă apăra de o parte din furiile mamei și tata la fel. Bunicu mă strângea tare de urechi fără motiv, doar ca alintare și mă durea și îmi spunea mereu ideea ”urechi de bubou”. Era un șarpe mort pe grui la bunicu, nu mai știu dacă în 2009 sau 2011. A, da, 2009. Alături era o talpă de pantof, desprinsă, roasă, găurită. Poate au fost puse intenționat.

14.05.25
Iar m-am trezit târziu și, la scurt timp după aceea, fiind încă vulnerabilă, au început să mă împroaște cu multe idei și cu ideea că și bunicul meu a fost omorât tot de armată, cu scopul mușamalizării adevărului despre mine - e greșit așa ceva și nu cred, încă sunt în viață și mă pot lăsa în pace, nimeni nu are interesul să mă omoare, sunt cu adevărat un om inteligent și pot încă învăța diverse lucruri și pot fi de folos și pot gândi și concepe lucruri bune și pot scrie foarte frumos și inteligent și bine, nu neapărat despre mine, și nu am dăunat nimănui și nu am fost niciodată nebună și am fost mereu om foarte bun și fără greșeală - ceva înțelept și cu pace și iubire de oameni, lucruri de care oamenii au nevoie, de ce să mă omoare? și mai ales armata? sigur nu am avut legătură cu politica. Sunt un om încă fericit, de ce?! Voi continua povestirea pe care am promis-o. V-am explicat totul, nu e din cauză că am scris adevărul și oricum e mai bine că am scris adevărul și așa era normal.

Am mers din nou la Gheață și m-au împroșcat, dar mai puțin ca în alte dăți, numai că am mers foarte greu și m-am întors foarte greu, din cauza problemelor cardiace. Anul acesta a intrat cineva cu glasul Lucicăi Ș. cu ideea vă mă vor distruge, azi din nou cu ideea ”tu ești nebună, Cristina, tu trebuie să fii distrusă”, dar cumva cu furie, cu ciudă. Nu este adevărat, nu sunt nebună și nu am fost și chiar am fost perfecțiunea, dacă oamenii ar fi înțeles adevărul, m-ar fi acceptat și aș fi avut și dreptul la studii și aș fi reușit ceva bun ca intelectual și ca om, am fost numai binele. Ei spuneau și că francezii (?!) au mințit despre mine că sunt nebună, prin urmare (?) ei sunt obligați să mă omoare. (! e greșit așa ceva, nu am greșit nimic și am fost un om foarte bun și inteligent, e total greșit) apoi a intrat și unul cu glasul ca Ovidiu Ș. cu ideea că eu sunt deja șubredă (adică inima, cum ați văzut că au lovit anul acesta) și de aceea ei trebuie să mă distrugă și să mă omoare, dar de fapt au ideea aceasta de 20 de ani și era și atunci greșit. Am povestit cum m-au lovit cardiovascular și când anul acesta, că altfel aș fi terminat de scris tot mai demult. Îmi pare rău, ei zic că abia anul acesta mi-au distrus inima sau circuitul cardiovascular, deși încontinuu m-au lovit și m-au scuipat de moarte, ceea ce e greșit. Acum un an încă puteam merge iute de tot la Gheață și înapoi chiar fără să mă odihnesc și nu oboseam deloc. Acum am plecat la 3 jumătate și am ajuns acasă la 7, cu multe opriri pe drum drept și oboseală și jenă cardiacă și dureri de picioare mari; nici măcar de la școală (unde m-am odihnit mai mult) până la hotel, unde am șezut pe scări, nu am putut merge bine. Vă spun din nou adevărul - după ce voi termina de scris aceste câteva zile, căci voi termina dacă nu mor, probabil că oamenii mai inteligenți, dacă există unii astfel care să citească, vor înțelege tot ceea ce nu au înțeles mai demult, ceva frumos și bun și poate și faptul că e greșit să fiu omorâtă și că poate unii oameni au nevoie de mine. Am fost totuși perfecținea, am fost binele și ceva foarte frumos și normal, nu am fost nebună, nu am greșit nimic și omorârea mea nu era necesară, tot ce am povestit a fost adevărat, deși am fost mereu singură, de fapt izolată cu forța, probabil că oamenii cred că sunt ceva rău și nu a fost așa. Am fost foarte deșteaptă, însă în ultimii 10 ani am progresat și mai mult ca înțelegere a lumii și intelect și înțelepciune. Adică m-am dezvoltat, darei mi-au lovit capul mereu, ca să fure ei totul, ca și cum eram sclavă, și ei furau realizările mele intelectuale ca să aibă ei putere și să doarmă în puf, și de fapt nu era prea târziu să fiu acceptată, am fost ceva foarte bun și încă puteam evolua. În ansamblu lucrurile scrise de mine au fost bune și frumoase, dar aș fi reușit mai bine sau altceva. Ei spun iar că ferească dumnezeu să înțeleagă oamenii adevărul. Ei spun că femeia care mă omoară e cea mai monstruoasă din lume (nu cred!) și că ea mă omoară din motivul pentru care a fost Abel omorât de Cain - este exact invers, Abel era bogat și avea și favorurile lui Dumnezeu, fiindcă aducea jertfe mai mari și mai frumos mirositoare, fiind păstor, iar Dumnezeu era un Dumnezeu nedrept și hain; Cain era sărac și agricultor și totodată om rău, pizmaș și devine asasin - chiar și Blaga a scris despre asta, că tot veni vorba de Blaga- și poate că Pământul este și azi străveziu pentru Dumnezeu, sau poate el chiar există și ne privește pe toți și ne înțelege. Eu nu sunt Abel, am fost masacrată mereu și toți vor să mor, dar nu aveau cum să mă invidieze, am fost ceva luminos și pur și foarte săracă de mică și chinuită rău încontinuu din 84 și izolată tot de atunci și chiar persecutată, căci poeziile mele, o parte din jurnal sau memorii și alte scrieri puteau fi publicate și puteam scrie cu alte nume ale personajelor etc. Și puteam evolua, puteam scrie tot mai bine și cu utilitate, nu doar cu suflet și intelect. Puteau fi adaptate, puteam modifica diverse versuri etc. dacă mă acceptau. Erau în mod evident scrieri acceptabile și oricum nu aș fi fost complet izolată, puteam face și alte lucruri, puteam învăța grafică pe calculator și altele etc., am fost un om de încredere și capabil.

15.05.25
Azi noapte iar m-au torturat cu coșmaruri înfiorătoare, mai multe ore, așa am perceput eu. Eram extrem de agitată și respiram greu și cred că și inima mi-era lovită. Sete extrem de puternică în același timp, m-am trezit de mai multe ori și am băut, ziua nu mi-e sete deloc. Imediat ce am deschis ochii a intrat o scroafă cu ideea. ”Ai înțeles că nu ai niciun adversar? Ai înțeles ce faci?”, ca și cum ar spune așa ca să explice celui care mă lovea cu coșmaruri că mă lovește și că eu nu am nicio apărare și doar mă omoară. Fiindcă proștii credeau că eu sunt în ”război” cu ei și sunt sprijinită pe la spate. După acea m-au mai împroșcat cu mai multe alte idei și apoi s-au oprit brusc. Au mai spus asta de foarte multe ori că ei vor toți să mă omoare și mai întâi să mă distrugă complet. Unii pot crea aceste coșmaruri dinadins și le pot transmite cu scopul distrugerii și omorârii victimei, la fel cum pot să f_tă în multe feluri și să transmită diverse idei. Poate proștii cred că coșmarurile sunt un produs al psihicului individului, așa cum sunt secretate saliva sau sudoarea. Nu este așa. Psihicul individului poate să influențeze visele sau coșmarurile, dar nu foarte mult și, uneori, dacă omul e obosit sau chinuit, cei răi care chinuiesc victima pot transmite mai ușor aceste vise. Psihicul celui ce visează nu le poate produce singur, din câte știu eu - poate doar rar, dar nu eu. Eu de pildă am visat foarte rar întreaga viață și numai de câteva ori am avut perioade compacte de coșmaruri. Mi s-a întâmplat să mi se repete unele vise - ca și cum altcineva le reamintea (sau, eventual, psihicul meu inconștient). Dar e o probabilitate mai redusă și oricum, din punct de vedere filozofic, inconștientul unui individ nu are fundament ontologic, nu poate fi dovedit că există, la fel cum nu putem dovedi existența lui Dumnezeu cu mințile noastre slabe. Sau, dacă există, e mereu colectiv, cum spunea psihiatrul Jung dar în alt sens, mie mi se pare evident că inconștientul e legat de fenomenele ce se întâmplă în corpul individului, gastrice, hepatice, cardiace și cerebrale automatizate, deci e legat de psihicul altor persoane din sistemul bioelectromagnetic universal sau de diverse alte obiecte și fenomene. Deci nu există ca inconștient individual, (e un fel de supă primordială comună) nu poate fi dovedit că există ca entitate separată, iar ca inconștient colectiv este de fapt urma vieții psihice (conștiente) a altor oameni, cea care e legată de trupul individului, de celule și organe și sisteme fiziologice și eventual o ușoară urmă proprie, dar declanșată probabil, sau cel mai adesea, de mediul înconjurător. Am avut mereu sufletul foarte frumos și fericit, nu aveam cum să am coșmaruri, și am conștiința curată, în timp ce specialiștii, cum zic ei, care mă lovesc, sunt oameni murdari și răi. Deci femeia aceea spunea că unul sau ea nu are adversari în în mintea mea și lovesc ca în brânză, eu fiind de mică fără apărare, fără ceva ”în spatele meu”, cum au zis că cred proștii, fiindcă au fost mințiți despre mine. În felul acesta îmi lovesc și inima și intelectul. Un alt sens e că ea insinuează că eu fac ceva rău deși nu am adversar - vă spun cu certitudine că adeseori ideile lor au avut dublu tăiș. Pe de altă parte, există unii care au inventat că scrierile mele sunt delir și un fel de coșmar, ceva rău și urât totodată. Sau că din cauza asta am coșmaruri sau trebuie ei să mă distrugă. Nici asta nu e adevărat, ce am scris a fost binele și adevărul întotdeauna și adesea sublimul sau ceva frumos, oricum ceva omenește bun, în timp ce ei sunt răul. Am fost un om normal mereu, dovedibil. Vă reamintesc că ceea ce am scris nu a fost influențat de tortura din partea lor și a fost adesea ceva bun - chiar în ultimele săptămâni, dacă facem abstracție de faptul că am raportat în scris ororile și o parte din tortura asupra mea din partea lor, torturi care sunt de atâtea zeci de ani, intenționate, nu doar o boală care se desfășoară automat. Iar m-au înțepat în bont de dimineață, intenționat și asta. Voi continua povestirea și azi voi termina ce mai am despre bunicul meu. Cred că ați înțeles că mereu am fost nevinovăția absolută și un om normal. Continuu povestirea despre bunicul meu, ieri nu am avut cum.

Chipurile dialog, cum se întâmplă adesea, fiindcă ei mereu mă tratează drept proastă sau nebună: Toți vor să mori (asta îi obsedează, au spus de mii de ori, deși eu nu am ce face dacă așa e), Cristina, deși toți știu că ești perfect nevinovată și bună. Și ce dacă, spun eu. Ce dacă ce? Ce dacă vor să mor? Pauză. Asta nu înseamnă, spun eu, cum am mai spus, că eu nu trebuie să încerc să scriu mai departe ceva frumos și bun, un fagure de lumină uman bun și frumos, ceva umanist cu totul - și poate chiar să reușesc aceasta uneori. Chiar am reușit cu adevărat, dar poate că v-au mințit că sunt veninoasă, sau poate au citit oameni proști care nu pot înțelege sau care au fost mințit că e ceva rău fiindcă aș fi nebună sau fiindcă am suferit mult și mi s-a făcut mult rău sau poate ați fost mințiți că eu, ca toți nebunii, visez doar că am scris ceva bun sau de valoare, sau că am delir de grandoare. Dar dvs. nu aveți de unde ști sigur că sunt nebună și nici nu știți nimic despre delirul de grandoare - doar credeți ceea ce vi se spune. Ceea ce am scris oricum e bun fiindcă e adevărul și e un mesaj pozitiv inclus și un sentiment pozitiv de speranță și nimic rău sau ranchiunos niciodată și nimic interpretat greșit și nicio minciună (oamenii care mă lovesc chiar sunt monștri și unii dintre ei poate, în cazul că tot ei lovesc, au fost exact așa cum am povestit) și doar gânduri bune și iertare și bucuria vieții este în ansamblu tot ce am scris, mereu am fost binele, nu doar acum, așa cum ei spun că știți, dar vreți să mor. Femeia aceasta care mă lovește e cu adevărat ceva rău. Ceea ce am scris despre mine a fost adesea frumos, liric, filozofic și bun, așa sunt toți oamenii inteligenți, ei nu fac tragedie sau ceva rău din ceea ce li se întâmplă și pot scrie frumos și despre lucruri rele sau triste, pot privi realitatea în față. La fel, nu însemană că, dacă toți vor să mor, eu trebuie să nu mai scriu adevărul, fiindcă numai adevărul, în mod logic, ar fi putut sau ar putea să îi convingă eventaul să nu mă omoare -și meritam viața, vă asigur. Oricum mai am foarte puțin de scris despre mine și apoi voi scrie în continuare, peste un timp mai lung, dacă nu mă omoară, lucruri bune și frumoase despre altceva, nu despre mine (oricum scrisesem și din acestea destule și nu am avut niciodată episoade psihiatrice, se poate dovedi. Au fost destui cărora li s-a pus sula în coaste și au scris capodopere. Și apoi, chiar dacă ei au fost omorâți - ceea ce în cazul meu nu e necesar, capodoperele au rămas- dar eu cer cu insistență să fie șters sau distrus tot ce am scris dacă voi fi omorâtă. Toate aceste lucruri sunt scrise de mine, nu de spiritul altcuiva, de Blaga sau mai știu eu cine. Dar ce dacă vor toți să mor, repet? Eu pot continua să scriu ceva cu gândul curat, normal și bun, chiar dacă mor, cu rațiunea necesară și corectă și asta înseamnă că eu încă particip la ceea ce e bun și luminos și frumos în lume, chiar dacă nimeni nu mă publică și îmi pare bine că încă exist și că am un rol bun, chiar dacă sunt omorâtă de proști și oameni răi. Poate că ei nici măcar nu au înțeles că tot ce am scris e binele. Da, am și eu o influență a binelui, a purității, a ceea ce e normal și adevărat, nu nebunia celor care vor să mor, cum au spus mereu, chiar dacă sunt inteligentă și bună și normală. În numele răului și minciunii, spun ei, ei vor să mor. (Una din ideile lor fixe e că ei au vrut cu orice preț ca niște oameni mai proști decât mine să fie cu tot dinadinsul deasupra mea - ? - în timp ce ei mă masacrau continuu și intenționat și fără motiv și mințeau că eu aș fi nebună și au scuze să mă omoare.) În același timp, unii spun că eu nu sunt vrută ca intelectual și sunt izolată complet și omorâtă fiindcă proștii cred că eu sunt ceva rău și cei care i-au mințit sau știu adevărul despre mine nu vor să le spună sau să le explice adevărul proștilor și vor ca toate minciunile să rămână în vigoare. În plus există unii care îi incită pe proști la ură sau la acțiuni agresive asupra mea, ca să mă omoare, sau îi fac să creadă pe proști că trebuie să fiu omorâtă. Bine, mulțumesc de informare. A nu știu câta oară își bat joc cu aceste idei și a nu știu câta oară cotinuă să își bată joc că e vorba de ”calmul mioritic”, ceea ce e normal după 40 de ani de tortură. E ceva normal și e caracteristic oamenilor inteligenți, nu neapărat ”marelui mioritic” sau martirilor - căci cei inteligenți înțeleg totul deodată, sau destul de repede în cele mai mici detalii, deci nu au niciun motiv să se agite inutil, dacă nu pot face nimic.

Ei spun din nou că eu nu am nicio vină că nu am avut cum să ghicesc că tatăl meu, care nici măcar nu era tatăl meu, era în imaginația proștilor ceva politic, și că aceasta e cauza pentru care am fost măcelărită toată viața și pentru care acum vor toți să mor.??? Alții spuneau că proștii credeau că tata e ceva politic din cauză că mă creștea pe mine, dar în mod indirect, aruncându-mă printre gunoaie și singură cu doi bătrâni la fratele lui din Voluntari (care, îndrăznesc să spun, e probabil că nu a fost fratele lui) și că amândoi frații, văzând evenimentele din 89, despre carenu aveam eu habar, sau creându-le chiar ei împreună cu alții, eventual prin f_terea mea, fiindcă eram foarte tânără și nu mă puteam împotrivi, au dat vina asupra mea, fiindcă eram f_tă și au mințit despre mine. Unii zic și acum că proștii cred că eu trebuie să fiu f_tă și să nu mă dezvolt, și se chinuiesc zilnic să mă f_tă și să mă radă, fiindcă așa au făcut mereu, m-au f_t mereu, deși am fost ceva bun și normal și nu e necesar și bine să fiu f_tă, eu nu am făcut niciun rău și, spun eu, meritam să am și eu o șansă să mă dezvolt ca intelect și personalitate. Îmi amintesc că Luiza, când eram în liceu și venise la mine în vizită, m-a întrebat ce aș face dacă azi, deodată, m-aș întâlni cu domnul Nicolae Ceaușescu și eu i-am spus că probabil nu aș fi foarte impresionată, fiindcă și el este om ca oricare altul (și l-aș respecta ca pe oricare alt om în vârstă, căci oricum nu știu nimic despre el, absolut așa gândeam atunci). Nu știu de ce Luiza a pus o întrebare așa ciudată și am ținut-o minte fiindcă era straniu și nu înțelegeam de ce întreabă așa și mi-am adus aminte abia peste mulți ani, când au intrat unii cu ideea asta că lumea credea aberații despre tatăl meu și de aceea l-au masacrat după căderea URSS și apoi l-au omorât, în timp ce eu am fost masacrată de el și de mama din 84, fiindcă vroiau să dea vina parțial pe mine și tot fiindcă au inventat minciuni ca și despre tata (care totuși era un nebun care m-a masacrat violent) vor să mă omoare și pe mine. Fiindcă tot veni vorba, repet că Luiza a spus ceva ciudat după tratamentul ei psihiatric - a întrebat-o pe Irina care a murit ce gândește ea și a zis că ea a înțeles că există telepatie, ceea ce eu nu am crezut și nu am perceput vreun gând al Luizei în capul meu. Apoi a zis ceva urât, că ea se gândea că o f_te pe Irina - atunci eu am crezut că Luiza era prea lovită de tratamentul psihiatric (căci pentru mine a fost foarte rău) și de aceea se degradase, devenise temporar ceva mai vulgară. Nu știu acum, după ani, care a fost adevărul, atunci așa am crezut, nu am avut tendința să cred răul, doar că am devenit mai sceptică cu timpul. E posibil și ca Luiza însăși să fi fost ceva rău și să fi vorbit așa cu scopul ca lumea să creadă că eu sunt aia rea.

Revin la povestea cu bunicul meu. Bietul om, a rămas singur și din ce în ce mai singur, CAP-ul s-a desființat, satul a început să moară și el, căci după 89 nu au venit și nu au revenit tineri în sat (poarte 2-3 case), nu s-a modernizat nimic și bătrânii mureau lângă vetrele lor, singuri cel mai ades, săraci, abia ținându-și zilele.Țiganii mai capabili și încă vreo câteva persoane au plecat la cerșit în gară sau în străinătate sau la muncă - se spunea de pildă că mergeau la cules căpșuni în Spania, în București, dar și la Cluj erau cozi mari la oficii de emigrare în Vietnam, în Canada mai apoi, și nu știu eu pe unde. Pâinea și ea s-a schimbat, la început a fost pâine turcească apoi altele și altele. Tinerii cu care mă jucam au mai apărut numai în vara lui 90 și se uitau efectiv urât la mine după ce înainte erau altfel - deci tot ce credeam noi era invers, spuneau ei în mod ciudat. Nu era invers, poate atunci au fost mințiți, apoi nu i-am mai văzut, decât pe Camelia în 2011 (parcă o dată și mai demult), la ziua Irinei, la ”fiii satului” și Irina a zis: ”a îmbătrânit și Camelia.” În ultimii lui ani de singurătate, l-am văzut vorbind singur și pe el, dar rar, ca oamenii singuri, ca și mine chiar, căci acum vorbesc rar singură și țintesc să nu mai vorbesc deloc.
Când eram copil mic, bunicii nu aveau deloc, în mod sigur, televizor, cum am povestit. Frigider nu au avut încă și mai mult timp, când li s-a adus unul mic și probabil vechi. Nu mai țin minte dacă aveau radio, dar, dacă aveau, ascultau rar și probabil emisiuni gen viața satului, mai târziu așa a fost - iar la televizor le plăcea Tezaur folcloric când eram cu ei. Vorbeau despre oameni, despre animale, despre vreme și alte astfel de lucruri. La Revoluție (pe care unii o numeau lovitură de stat în mintea mea, dar eu nu știu ce a fost și nu m-a pasionat ideea, poate că nici nu contează mult cum e numită în cărți) am ajuns întâmplător, nu am avut vină și cineva din păcate filma, am povestit tot ce s-a întâmplat atunci și eu nu știam că e ceva televizat. Preoteasa mami mi-a spus apoi că m-a văzut la televizor și după mulți ani unii au spus că de aceeqa m-au vânat toți, fiindcă m-au văzut la tv. Odată ajunsă acolo nu mai aveam ce face, am explicat totul, acolo era ceva aranjat, nu spontan, dar, din câte știu, asta sunt revoluțiile, niciuna nu a fost revoltă spontană, ci ceva organizat de intelectuali, cu tineri proști și eventual amestecul țărilor vecine și dușmănoase etc. (îmi amintesc ”Poveste despre două orașe”, de Dickens). Nu mai revin la povestea depsre pregătirea revoluției, am scris totul mai demult. Mă refer la bunicul. În 89, vara, nu mai știu dacă am mai fost la Colun, am impresia că nu, oricum fusesem la Sibiu, la începutul lui aprilie și acolo am fost iar pătrunsă sexual și m-am întors și mai nenorocită acasă, fără să am bănuiala că Nelu îmi face așa ceva în casa lui, cum insinuează unii acum. Peste vară acele posesii au dispărut și eu am tăcut, nu îi mai vorbeam lui Z, singură fiind în camera mea. În toamna lui 89 au început iar să mă f-tă, bineînțeles că am crezut că era tot el. Ei spun că era ilogic, că el nu putea sta să mă f_tă 10 ore la rând sau chiar zi și noapte cum mi se întâmpla - dar eu am crezut că era el altceva decât alți bărbați și că era așa forma lui obișnuită de existență. Și că el însuși nu putea renunța la mine, în ciuda implorărilor mele. Înainte, în clasa a 12-a, după ce făcusem meditații de câteva ori cu el, din octombrie adică, m-au trimis la Colun în iarna 88-90 și acolo m-au cazat în casa nouă cu sobă de teracotă. Aveam mere bune în pivniță și dormeam singură și încercam să învăț fizică, biologie și chimie pentru admitere la medicină, în ciuda faptului că puternica influență a lui Z îmi destrămase eforturile zi de zi și eu mă străduiam, mă chinuiam să reușesc. Era totul ciudat, era o iarnă caldă și o atmosferă stranie și iarba era ca aurul și cerul cristal albastru curat și zăpada albă și eu, pentru prima oară, mi-am adus aminte de el, de Z, și am notat în jurnalul meu anumite lucruri și probabil că era și lupta mea să rezist avansurilor lui. Apoi povestea aceea când am urcat pe coastă pe unde nu era drum, adică abrupt de la casa noastră și s-au legat tot felul de semne meteo și vegetale și eu am crezut imediat că era vorba tot de acel Z și am presupus că exista o legătură fantastică, din moment ceștiam ce putere are el și practic atunci m-am îndrăgostit de el, sau am crezut că încep să mă îndrăgostesc de el, fără să realizez că de fapt mă îndrăgosteam de geniul locului, care poate se ascundea sub dealuri și păduri, inefabil și invizibil pentru mine, ceva ca un zeu care îmi umplea delicat sufletul, nu trupul, de ceva ... nu mai explic cum. Erau lucruri extrem de ciudate și tainice și de neînțeles și am crezut că ele continuau ceea ce începuse la meditațiile cu Z și el părea și mai nevinovat - am început să cred într-un fel de telepatie cosmică, de la mari distanțe și fără cuvinte, fără intenție, și că eu și Z comunicam așa cum comunică o dată pe oră acele unui ceas analogic. De unde să fi ghicit eu adevărul? Mi-am pus în gând așa: dacă într-adevăr el simte ce simt eu acum, atunci să aducă și el la prima ședință de meditații ceva ca și mine, eu care duceam acolo o crenguță de măceșe, culeasă în anumite condiții de vreme și simțire a mea în sat etc. Aceasta a fost așa zis căderea mea în păcat, un fel de autoamăgire, dar de fapt nu a fost păcat, venise acel timp al vieții mele, înscris în ADN poate, acel timp al iubirii nevinovate, al primei iubiri - și ultima în cazul meu, cum spunea cântecul. Restul s-a întâmplat exact așa cum am povestit, orice fecioară în locul meu ar fi crezut la fel și au fost extrem de multe lucruri extrem de mirifice și frumoae și tainice în natură, în jurul meu etc. și totul dansa și ploaia și vântul mă transforma în nimfă, una din multele îmbrățișate de nori sau tauri sau de bani strălucitori, sau preschimbată în laur, lebădă, satir etc., toate acestea și mult altele, fiecare din acestea, având legătură clară cu Lucian Blaga, cu poezia lui, cu viața lui, ceea ce eu atunci nu am observat. La prima meditație din 89, Z a adus un con de brad.
Sunt multe lucruri care aveau legătură cu poetul Blaga și au și acum și se înscriu și în alte zodii - cum ar fi constelația informațiilor legate de Dacia și dacism, unele lucruri fiind conectate cu acest poet, acesta e motivul pentru care astfel de informații au circulat mult în viața mea, (au circulat și mașinile Dacia, și încă mai sunt unele, cu simbolul acela pe mașină asemănător cu un ornament auriu precum ciocănelele de odinioară ca să anunți intrarea în casă, ornament care seamănă cu cel de pe mașinile firma Dacia). Deci ca și cum eu intru în casa mea, Dacia. Nimeni nu mi-a spus niciodată nimic, eu am observat singură. Sunt unii care nu suportă, zic ei, să demonetizez eu simbolurile la care ei țin, să le trivializez - dar e exact invers, nici măcar nu mai explic alte comnexiuni, căci sunt multe, așa este cu simbolurile unei culturi în toate timpurile și locurile și oamenii astfel se leagă între ei, cu atât mai mult cei inteligenți, care descifrează și interconectează totul, vizual, auditiv și prin alte simțuri și ca simbol și semnificație totodată. Asta e cultura și oamenii ei, cum am fost și eu însămi, în carne și oase, și cu propriul meu cap și propria mea gândire, nu am fost un avatar al bunicului meu sau al poetului. Nu aplatizez și nu trivializez nimic, eu am scris curat și frumos și așa am fost și eu ca om și ca intelectual, de ce credeți că oamenii trebuie să creadă minciuni? Isus Hristos zicea că numai adevărul te va elibera. Tu, omule, de ce minți despre mine fără să mă cunoști? Mai adaug, anticipând ce voi scrie zilele următoare, că o cultură, fie și minoră, cum spun mulți despre România, (dar poate nu e minoră, spun eu) în ce este mai esențial se leagă și se propagă și în celelalte culturi, la fel și orice simboluri sau povești de la noi, indiferent cine le produce, chiar dacă au fost produse de forțe cotropitoare etc. Conexiunile acestea există simultan și noi toți le gândim și ne asemănăm cu europenii, dar și cu ceilalți toți, mai mult sau mai puțin, aceasta e un alt truism al meu.

Îmi este tare rău la inimă de vreo două luni, zi de zi, anul trecut nu aveam nimic și acum abia mă mișc prin curte chiar. Mă grăbesc să termin de scris, ei au zis din nou că au primit milioane de euro și dolari ca să mă omoare - e greșit. La un moment dat, la mulți ani după moartea bunicului, m-am gândit că poate era tatăl meu biologic și poate că lumea știa și poate că nu era tatăl mamei. Și atunci lumea s-a gândit că am origine socială joasă, proastă și colegii și profesorii de aceea m-au respins, că nu suportau mârlanii (cum insista mama Irinei care a murit, și Irina îmi povestea că ea și mama ei s-au contrazis din astfel de rațiuni și mama mea spunea că ”îi dai nas lui Ivan și se suie pe divan” în același sens, poate că mă născuse fără intenții bune sau chiar cu gândul sacrificării mele ulterioare). Este discutabil dacă bunicu era simultan o efigie a poetului Blaga sau eu sau... voi explica zilele următoare. E discutabil dacă era tatăl meu, poate nu. Aceste lururi nu le știu cert, dar voi povesti tot ceea ce știu și ce rezultă clar. Despre el adică. Era un om bun și inteligent ca țăran, trăind în condiții modeste și rar înjura. Nu a bătut-o pe mama Limpi niciodată în prezența mea. Organiza bine toate lucrurile, îi plăcea poate un pic mai mult băutura, dar nu excesiv în anii tineri și maturi. Era mândru în aparență (nu știu dacă sincer, mândru în sensul bun, nu orgolios, cum sunt și eu), dar avea și de ce. Adormit pe ceva rău toată viața (și eu, abia acum mi-am luat o canapea bună și voi lua și topper), a avut haine și încălțări puține, de pomană, de la rudele bogate. E discutabil dacă era patriarhul în sens de regele-țăran sau spiritul întregii țări (nu e imposibl, din aproape în aproape, oricum era un spirit mare) și m-am gîndit odată că dacă era așa, poate că de aceea au vrut să îl omoare și pe mine la fel ca pe un fel de moștenitoare, pe de o parte crezând poroștii că eram nebună, pe de altă parte crezând că eu nu pot lua locu lui, ceea ce e adevărat, dar nici nu trebuia acest lucru și nu era nevoie să fiu omorâtă. Ori poate proștii credeau că trebuie să îl omoare cu sat cu tot fiindcă era talpa țării și ei vroiau să intre în Europa fără agricultură și înapoiere, ceea ce nu era corect și nu cred că trebuia să îl omoare cineva. E adevărat, era o ordine vetustă și totul era greu, de la noroi și baligă la sapă și coasă sub soarele nemilos și toți din sat din ce în ce mai bătrâni, ca niște maratoniști de sacrificiu. Și caii se împușcă, nu-i așa? Toată viața fără apă curentă, fără canalizare, fără centrală termică și nici măcar teracotă și cuptor. Poate că era altceva: îi sacrificau ca să poată îngropa anumite obiceiuri și unelte vechi, dar nu cred că era necesar să fie omorât cineva. Poate că totuși nu am înțeles ce și cum a fost și poate că explicația va fi un pic mai încolo. Era cartea aceea pentru copii cu titlu ”Ieși, papucule, de sub pat!”, pe care și tata o știa pe dinafară - cu ”țăranul e pe câmp/ ura drăguța mea” și se termina cu cheia e la tata și nu se înțelegea clar dacă tata era țăranul sau dacă dimpotrivă țăranul era încuiat de un alt tată. Acest cântecel mi l-a reamintit o fostă colegă de liceu, Andreea Oancea, care a devenit cardiologul Andreea Mitescu. Cea care spunea ca eu să profit de gaura ei și eu o numeam în glumă Vampirul. Ulterior m-a șocat vâzndu-i caietul de caricaturi gen grafitti în care ei, cei răi din clasă, făceau mișto probabil de mine și de alți oameni buni. În acea carte mai era și cântecel cu ideea ”printre munți și printre văi (spațiul mioritic al lui Blaga) trece o căruță/ dintre toate fetele tu ești mai drăguță” și tot așa cu mulți munți și văi și în general cu lucruri care cam dispăreau, și poate că toăi credeau că progresul trebuie să fie cât mai rapid, și să dispară lucrurile de demult, cel puțin în forma lor de odinioară, și parcă eram și eu printre ele, acum sub formă de butoi. Au dispărut fusele și războaiele și căruțele și multe altele și el stătea acolo în sat, bunicul meu, oficiind tăcut, ca un mare sacerdot al naturii și spiritului.
În iarna aceea a lui 88-89 a avut loc acea comuniune mistică a mea cu natura, și mult timp am fost întrutotul vrăjită, abia acum câțiva ani am înțeles mai bine totul și, cu toate acestea, viața și frumusețea naturii încă sunt mirifice și prilej de bucurie pentru mine. Nu a fost atunci absolut nimic sexual și apoi acasă, în București, după diverse figuri și vorbe ciudate ale tatei și nașului și ale acelui meditator, am fost cuprinsă sexual de la distanță prima oară de Bunăvestire 1989 și mai apoi, apoi am fost la Sibiu să mă deconectez și am fost posedată sexual și în casa unchiului și mai departe acasă iar, așa cum am povestit și apoi nu am avut cum să merg la examenul de admitere. Niciodată nu am avut nici cea mai mică bănuială că ar putea fi altcineva în afara acelui meditator de la IMF, cum se spunea atunci, deși am fost posedată sordid și multe ore la rând și zi și noapte și foarte pervers și chinuitor cu multă durere în 1990 mai ales. Nu am avut nicio greșeală,ca întotdeauna și nu mă frecam, normal, după 17 ani deloc, oricât mă băteau sau urlau părinții (că era un fel de suzetă în fața torturii din partea lor) până peste doi ani, dar apoi numai rar din cauza torturii sexuale, ceea ce e normal și nu e păcat. Niciodată nu am fost eu cauza acelor posesii sexuale de la distanță și eu nu puteam influența asta. În vara lui 89 nu au mai fost o vreme și apoi au reînceput în toamnă, nu mai ținminte cum. Am fost dusă sau m-au trimis la Colun la bunici în decembrie și acolo mi-a venit ciclul tare, tare dureros, încât mă târam pe jos și algocalminul nu avea efect și mama Limpi mă mângția cu milă. Să fi fost bunicul cel care mă lovea? Azi e prima oară când gândesc asta. Oricum au venit tata cu mama la Colun parcă atunci, parcă ei m-au adus acolo și tata a început să mă pârască lui bunicu așa cum se vorbește proștilor (poate tata chiar credea că bunicu e foarte prost, fiindcă abia scrsia și citea, dar dacă se prefăcea? În orice caz eu am descoperit că era cel puțin - sau eu în acel mediu - un vehicul al unui mare spirit, căci, deși eram copil, mi-a inspirat cumva acea poezie cu dacă.. tot un fel de ”if” (dacă) celebru a scrsi și Kipling, se zice; iar poezia mea e postată aici, am scris-o repede și eram mică, vreo 10-12 ani, altfel scriam mai frumos, și în final se încheia ”dacă nu ar fi fost oameni, am fi fost alții”, deci ceva mult prea profund pentru înțelegerea unui copil, legat de specia eternă a spiritului, în timp ce poezia de pe verso, cea cu floarea, am gândit-o singură), tata a început să îi toarne minciuni bunicului, că eu nu mă comport (de la ”behave/mis-behave” în sensul cumințeniei britanic) și că îmi bat joc de părinți etc. și eram nevinovată și m-a durut și mai tare palma bunicului, care m-a trântit jos. În plus mă durea că nu aveam cum să îi explic bunicului tot ce mi-au făcut părinții de mică pe la spatele lui, fără ca eu să greșesc ceva și cum au mințit ei, căci era clar că nu ar fi crezut ceva așa oribil și toate bătăile și minciuna lor. M-a pus să jur pe Biblie că nu sunt vinovată - dar nu prea se înțelegea ce vină și apoi bunicu a vorbit de poarta lui Leon din nu știu ce sat vecin, care poate că chiar exista acolo, ceea ce m-a mirat, deci ei toți știau ceva. Apoi am ieșit în grădina cu meri, ca și în toamna lui 2009 sau 2011, înainte să moară bunicul. El era acolo și își făcea de lucru, vnu mai știu ce. Aproape că m-am îngrozit, căci cerul tot, de jur împrejurul grădinii, era tot roșu, roșu intens, știu că nu mă credeți. M-am uitat mult timp. Dacă există ceva real în cuvântul revoluție a soarelui sau politică din 89, apoi atunci era. Nici nu mai țin minte sigur dacă soarele nu a apus în alt punct cardinal. I-am atras bunicului atenția dar el nu s-a arătat deloc surprins, așa cum oamenii de la țară nu sunt surprinși de astfel de lucruri defel, doar dau din umeri. Abia după aceea am aflat, luând trenul dinspre Timișoara spre casă, că atunci se petrecuse ceva încă secret la Timișoara și trenul zumzăia de zvonuri, ulterior au spus că era ceva cu un preot maghiar Laszlo Tokes. Restul am povestit tot, nu știu de ce, am primit și vara o vedere de la Irina (o am încă, dacă nu mi-au luat-o, am avut dovezi pentru tot ce am scris), mersese la Timișoara în călătorie de vacanță, ambii părinți ai Irinei fiind istorici. Aceea a fost revoluția cea roșie, cea mai fantastică imagine din natură din toată viața mea.
A intrat iar una, cum au mai făcut, că, dacă l-au prins pe porcul ăla de la înmormântare, trebuie să îl radă complet, să nu mai țină minte nimic, de mult au idei de acest gen, că ei trebuie să șteargă toate dovezile ca să mă poată omorî în izolare mai ușor și că așa scapă ei de ceva rău, ceea ce e greșit, nu trebuie să fiu omorâtă, dar asta e, dacă așa vrea Dumnezeu, așa să fie. Cum va fi, va fi, dar e bine să scriu tot ce mai am în câteva zile, apoi nu mai intru pe internet sigur.

De câteva zile au apărut șopârle mici în curte și în grădină - mi-e teamă, știu că unele sunt otrăvitoare, una mi-a fost adusă, vânată, de o pisică și pe a doua am văzut-o azi fugind prin iarbă, era să sară la ea un motănel al meu. În plus mama spune că ea a auzit cucul cântând tare în curte, foarte tare, că se gândea că o fi fost joacă de copii răi. Dar se spune că cucul prevestește moartea, iar mama a spus că a cântat de două ori - acum asta e, cum o vrea Dumnezeu,eu nu vreau moartea nimănui. Poate că îmi va veni timpul peste 2 ani, poate nu, e oricum o superstiție. Am citit că britanicii au cerut să li se raporteze nu știu unde, dacă sunt auziți cuci cântând, dar nu mai știu în ce lună. Și bunicu avea ceas cu cuc, cum am povestit și eu am fost invitată de Micu Lucian la Teatrul Național cu alte colege, la ”Zbor...”. El învăța real să zboare cu parașuta, mi-ar fi plăcut atunci și mie, dar eram prea grasă, tot liceul am avut în jur de 72 kilograme, cu excepția clasei a 12-a (ce mult m-am schimbat, când eram tânără mi-aș fi asumat unele riscuri) și odinioară prostituatele erau numite parașute. Mai am foarte puțin despre povestea cu bunicu, dar nu mai pot, o voi continua și termina mâine.

16.05.25

Am fost până la BCR din apropiere. A durat dus-întors 2 ore, e tare greu, sunt lovită în inimă, mă dor toate și buzele îmi sunt clar cenușii (nu tare, dar așa e, simt că nu mai am aer, pulsul e rar, respirația e cam rară, nu știu de ce, nu am probleme la plămâni) de fapt mi-au distrus ceva în piept cum am povestit, cam acum vreo 2 luni. Acum iar inventează că mă vor omorî nainte să termin; e adevărat că am scris greu în ultimele săptămâni, în această ultimă postare începută în 16 martie 2025, dar azi voi reuși cred să termin despre bunicul și apoi ce am mai spus că mai scriu (despre Lucian Blaga și cultură) și astfel voi fi din nou fericită că am terminat și nu mai intru pe internet - e posibil ca unii să vrea să mor înainte să termin, ca să îi mintă pe proști în continuare despre mine. Ei au lovit mereu puternic cu ideea că trebuie să mă omoare fiindcă așa este Decizia, dar eu am explicat de mult că e greșit și ei au continuat răul - mereu au ideea deciziei de a mă omorî și, repet, e greșit, dar poate acum e deja prea târziu. Absolut sigur anul acesta aș fi reușit ceva foarte bun și frumos și am urcat cu adevărat câteva trepete în plus în autocunoaștere și inteligență și fericire și echilibru psihic. Și tocmai acum mi s-a pârlit inima. În sfârșit era ceva foarte frumos și normal, păcat de această decizie păcătoasă. Nu am reușit să îi conving. Pe stradă oamenii necunoscuți, care odinioară se uitau la mine, în general urât, de mult timp evită complet să mă privească în ochi sau să se uite la mine cât de cât, deși foarte mulți dintre ei par buni și aidoma mie - e de-a dreptul grotesc, vă reamintesc că nu am avut nicio greșeală și tot ce am spus pe blogul meu de memorii e adevărul. Ei spun că toți oamenii buni s-au închinat unor monștri foarte răi și cruzi care i-au convins că eu mint sau că trebuie să fiu omorâtă etc. A intrat iar una din acele femei, cu ideea veche ”stai liniștit, că nimeni nu o să creadă așa ceva”, sau ”tu trebuie să mori, fiindcă poporul român nu trebuie să înțeleagă niciodată adevărul”, cei care au înțeles cred că trebuie să mori ca să nu pară că ei au fost păcăliți de nu știu cine etc. E greșit așa ceva, trebuiau să mă lase în viață, au lovit destul din 84, și chiar și înainte și eu tot binele am rămas, și un om normal, e dovedibil. Ei spun aberația că poporul a inventat, printre multe minciuni, că eu vorbesc cu morții și eu nu am voie să vorbesc cu morții. Nu am vorbit niciodată cu morții, și oamenii care intră peste mintea mea nici măcar nu vorbesc cu mine, adică extrem de rar dialoghează cu mine sau mă întreabă ceva și foarte puțin timp, secunde. Această femeie, nu e eu, e nebună, fiindcă am fost un om foarte pur și inteligent și bun, dacă cineva ar avea voie să vorbească cu morții, ceea ce nu știu dacă e posibil, atunci eu aș fi fost printre cei care ar fi avut voie. În continuare povestirea mea.

Totuși, înainte de a continua, mai scriu un lucru important despre starea mea fizică. Unii cred de mult timp, cel puțin de 20 de ani, că trebuie să fiu omorâtă și totul să fie mușamalizat și nimeni în afară de cei la putere, despre care ei spun că au făcut de când eram copil, din anii 70, indiferent de orientarea lor politică, propagandă mincinoasă și agresivă la adresa mea, să nu știe ceva despre mine. Am avut demult ciorapii de proteză vineții - acum iar, dar nu foarte tare, deci transpirația sau limfa sunt albăstrii din nou, nu știu de ce. Mi-am numărat frecvența respirației, căci simt tare lipsă de oxigen sau insuficiență cardiacă și mă doare pieptul și toți mușchii uneori și obosesc tare repede la mișcări obișnuite. Am numărat de două ori - 8-9 respirații pe minut și simt că tot timpul e la fel. Normal e 12-16 și în plus eu sunt foarte grasă. Ei spun că sunt omorâtă, în numele minciunilor care le plac tuturor, dar e greșit. Ei spun adesea vorbe urâte și grele și că nimănui nu îi pasă de una ca mine, deși am fost perfecțiunea, cu certitudine, nu e vorba de orgoliu de martir. Și gândirea a ceea ce scriu e puțin dificilă, este insuficiență cardio-respiratorie, așa se resimte. Cu certitudine merg la medic săptămâna viitoare, întâi la medicul de familie, să văd unde mă trimite, mă tem de un alt fel de Dușmanu Alina etc. Uneori medicul de familie se eschivează că e din cauza medicamentelor psihiatrice, dar în ultimele zile/săptămâni nu am făcut deloc abuz. M-am lăsat de fumat acum un an și jumătate.
Inspirația e de amplitudine mică și, când dau aerul afară, durează multe secunde. Tuse foarte rar. Din când în când simt aer foarte puțin și mă opresc și mă chinuiesc să trag aerul în piept, ceea ce reușesc destul de greu, uneori parcă mă sufoc. Să nu fi fost, Doamne ferește, vreo otravă în canapeaua cea nouă... oricum mirosea urât de tot, dar poate nu era ceva otrăvitor, ci doar ce e normal să fie, eu chiar am fost otrăvită în București, dar acum poate nu.

Din nou la povestea cu bunicul și aparenta legătură cu politica. În vara lui 89 am fost la Colun, îmi amintesc cu precizie, și am urcat din nou Coasta și m-am mirat mult că acolo era plin de maci roșii, ceea ce nu am mai văzut niciodată acolo. Știu că macul roșu nu simbolizează ceva prea bun, că poate să însemne război sau sacrificiul ostașilor. Și mai ciudat a fost când a venit de sus asupra mea un elicopter, destul de jos a coborât și eram singură în câmp undeva pe Coastă și pe acolo nu prea avea rost să vină elicoptere și nici să spioneze fetele tinere. Unii spuneau că au vrut să mă omoare, dar s-au răzgândit - eu nu știu, dar poate e adevărat că avea legătură cu politica cumva. Apoi a venit și Revoluția din 89, după acel apus de soare grandios la bunicu în grădină. Am revenit în sat înainte de Paștile din 90. Aveam și atunci cu mine singurul meu costum bun și vechi și roșu, tricotat la comandă, ca și tata și ca și bunicu (și probabil chiar și nașu) nici eu nu prea am avut haine întreaga viață, doar acum un an am reușit să îmi cumpăr cele necesare, îmi mai lipsesc doar câteva obiecte vestimentare importante. Nu aveam aproape deloc până nu mi-am vândut apartamentul. Paranteză: și eu, ca și bunicul, nu am avut nici bani de mâncare vreo 10 ani și mâncam paste goale/cu sare/cu zahăr și câteodată salam cu pâine multă și orez fiert cu zahăr și pâine înmuiată în apă și cu zahăr etc. Am și cerșit chiar și nu mi-e rușine, aveam dreptate, era o viață care merita să trăiască, ei mințeau că aș fi nebună sau ceva rău.

De Paști au venit în sat diverși indivizi - unul din secretarii congolezi (Congo, țara cea mică) de la ambasada la care a lucrat mama până la moartea tatei și care a venit și să filmeze și am și acum filmele din 1989 la Voluntari, din 1989 la noi pe Moșilor înainte de revoluție, din 1990 la Colun, cu toții. Acest om se numea Patric. Odată cu el a venit și Angelica, fina mamei, o femeie cu capul foarte mare care însă juca rolul unei femei cu intelect redus, sub medie, nici acum nu știu dacă era adevărul și poate că și bunicul meu era de fapt altceva, un fel de geniu al locului, cum spuneam. Angelica era în haina ei veche din piele neagră. Erau și copiii, pe care i-am înregistrat, pe vremea aceea țineau la mine și Cosmin mi-a recitat poezii și Irina mi-a cântat împreună cu el ceva despre un pescar care își va duce iubita într-o colibă săracă și vor fi fericiți. Irina era mică, avea numai trei ani și părea cam neglijată și trăgea către mine și eu apar în film cu ea în poala mea roșie. Mama zicea că ea va avea capitalism și o va duce mai bine decât am dus-o noi. Poezia lui Cosmin era cea la care m-am mai referit - adică despre viața lui viitoare: 1, 2, Polizei, 3, 4, Offizier, 5, 6, alte Hex, 7, 8, gute Nacht, 9, 10, Kapitän, 11, 12, einige Wolf, drinn steckt eine Maus, die muss 'naus. Asta e una din variante, seamănă cu a lui, dar el spunea Grennadier în loc de Offizier și oricum a fost și polițist și apoi soldat în SUA. Au întins masa îngrădină, la baza grădinii, unde era un pic mai drept. Când am fost în 2017 în vizită în Colun era tare ciudat, bunicul murise de 5 ani și Cosmin clădise un foișor de lemn mare, înfipt în grădină (nu știu dacă mai este acum, am văzut poze fără el ulterior) și Nelu atârnase primprejur și înăuntrul lui obiecte care îmi aparținuseră în copilărie sau erau vechituri de la mamaia, nu știu de ce i le-a dat mama fără să știu eu, probabil că făcea pe exorcistul, oricum el avea ceva cu mine și juca teatru că sunt nebună, dar eu nu am fost și nu am avut nimic cu el. Atunci, în 1990, Nelu nu prea vorbea nimic, iar tata prinsese glas, dar parcă în silă, deși el de obicei nu vorbea nimic, nici măcar politică - în ziua aceea el a spus. ”Ce familie avea Ceaușescu? Ce familie are Iliescu?!” - nu știu ce știa el despre familia lui Ceaușescu și nici de ce era contra lui Iliescu. Am și acum filmul, în care eu am filmat o parte, mai ales primplanuri cu chipurile oamenilor și cu copiii. Era acel sentiment al meu de dragoste și prețuire a omului, chiar a omului simplu. Bunicul era tânăr, avea 64 de ani, mama Limpi avea 61. Bunicul s-a ridicat de la masă ca să răspundă rugăminții lui Cosmin, care vroia călare, căci bunicul îl învățase, deși nu avea încă decât 9 ani, bunicul mereu l-a tratat ca pe un prințișor, eu am fost cam Cenușăreasă pentru toți. Bunicu ținea totuși de căpăstru, că oricum iapa era mare și nu foarte docilă. Pe Cosmin în așezau în picioare pe masă să recite poezii. Nu mă deranja, eu nu puteam fi ca ei, ei vorbeau tare și beau alcool și vorbeau politică în contradictoriu. Eu filmam și florile, culesesem violete nu mai știu de unde, nu mai găsisem până atunci și lângă troița de la poartă, care avea gărduleț de jur-împrejur, erau multe lăcrămioare, culese de tata, care le da Irinei, în mod ostentativ, ca să fie filmat astfel. Eu eram acolo când au venit oaspeții, i-am însoțit doar până la Olt, la mașinile lor, și am mai rămas în sat (atunci nu era încă finalizat barajul de hidrocentrală, deci se trecea greu peste Olt cu mașina, cu bacul). Pe drum a ieșit și preotul cu barba împletită și prinsă cu elastic, avea un aer de pustnic deja, și i-a invitat pe toți la slujbă la biserică, doar de dragul filmării. Din păcate, după mulți ani, preotul a fost omorât de niște țigani în casa parohială - oricum, un lucru rău și urât.
În vara lui 90 am fost iar în sat și atunci au venit acolo doi britanici călare, cum am povestit. Am fost posedată sexual puternic atunci, dar chiar și atunci am crezut tot că era acel meditator problemă. Mi s-a mai întâmplat să fiu posedată sexual la Colun și niciodată nu m-am gîndit că ar putea fi bunicul sau cineva din sat. Mereu am continuat să cred că era acel Z, deși în toamna lui 90, când am fost la el la facultate, i-am spus că nu sunt complet sigură că era mereu el. Dacă ar fi fost și altcineva? Nu mai țin minte când am fost posedată prima oară în Colun - dar au fost trei momente fantastice pe care le țin minte: o dată m-am întins pe delușorul din grădină și am îmbrățișat pământul și am fost posedată ca și cum pământul era un zeu, foarte puternic, bineînțeles că nu era vina mea, altădată stăteam pe pătură în iarbă și a venit peste mine un fluture alb direct pe chilotul meu - ceea ce m-a făcut să mă jenez, mi-era rușine findcă era ca o aluzie sexuală albă și abia după mulți ani mi-am amintit de poezia lui Blaga ”contimporan cu fluturii, cu dumnezeu” și cât de fantastică e această apropiere de sensuri, fluturele trecător și suav și Dumnezeu etern și atotputernic. Odată eram în camera cu soba din casa nouă și am fost posedată tot de cineva foarte puternic, încât patul făcea zgomote ritmice, și eu eram ușoară, sub 60 de kg și nu mă mișcam deloc și patul nu era moale, ci foarte tare și avea arcuri puternice. La un moment dat am avut un fel de orgasm foarte puternic și îndelung probabil, astfel încât simțeam că plutesc peste pat, dar probabil că nu pluteam, dar pierdusem senzațiile tactile sub mine complet. Nu m-am speriat. Nu m-am gândit niciodată la bunicul, ci la Z, uneori. După una din acele nopți am mers în zori de zi cu bunicul la pădure, era bucuria mea cea mai mare.

Probabil că nici bunicu nu mă acceptase, puteți spune - dar nu era așa, el a fost foarte gentil cu mine în copilărie, îmi aducea franzelă și Sicola de la Sibiu și mai apoi la fel, dar la pădure nu am fost decât de 2-3 ori, după lemne, erau mereu multe lemne în curte și eu nu eram acolo în sezonul mersului la tăiat lemne, toamna. De aceea am rămas cu amintiri extrem de mirifice despre păduri și jocurile de lumini și culoare înăuntrul pădurii, pe cărări abia umblate vreodată de oameni sau fiare. Am fost sigur o dată cu ambii bunici și era fantastic și bunicu ciocănea copacii să știe pe care să îl taie și lumina era ca o scară către cer și închipuia peste tot vitralii și ferigile erau așa de frumoase... Ulterior a crescut, ca din senin o ferigă lângă peretele du șopului. Erau două păduri mari în apropiere - pădurea Higilor, de fagi, ne-a luat aproape o zi mersul dus-întros când eram tare mică, cu mama și soția lui Gheorghe Șerban, fratele mai mare al lui Ovidiu, nu știu de ce am mers în Higi și am intrat apoi numai puțin în pădure, oricum era periculos. Dar era sublim, era ca într-o catedrală imensă și zeii (adică fagii) erau înalți și luminoși și drepți. Pădurea din jos, adică su Higi, era minunată, chiar dacă nu era așa majestuoasă și austeră, era ca viața colorată și veselă la țară pe lângă viața la oraș, în castel, a nobililor. Am intrat numai cu el în acea dimineață în pădurea din jos, unde au spus apoi că mama Limpi avea un loc al ei, moștenit. A fost sublim, parcă era o vrajă mare - absolut sigur nu am avut vreo bănuială rea că el fusese noaptea cu mine în patul acela mare, și de fapt oricum nu el fusese, ci un geniu al locului, un amestec de mraniță umedă și copaci și loc bătătorit, de piatră și de toate vietățile și ierburile și cerul tot. El era poate doar unul din chipurile zeului, cel mai aproape de mine. Nu am avut nici atunci, în preajma lui, nici după ce am ieșit din pădure, nici gânduri murdare, nici bănuieli, nici vreo simțire cât de mică și nici vreo dorință cât de mică. El nu s-a atins niciodată de mine, decât că la ultima vizită la el, probabil în 2011, m-a strâns tare de umeri. Nu m-am gândit că putea fi el nici când Z, atunci când am mers la el, înainte să plec la Cluj, spunea că există multe feluri de a face dragoste, fiindcă una este un bărbat subtil (sau cam așa ceva) și altceva este cum face dragoste ciobanul de la stână...și râdea. Am avut doar o ușoară nedumirire, o ușoară bănuială de ceva ciudat atunci când cineva a intrat în mintea mea sau a vorbit la radio o aluzie de genul că lumea credea că ea face ceva cu bunicul ei. Trecuseră deja mulți ani, dar nici atunci nu am bănuit nimic. Apoi, în 2009, când am rămas sigură cu el în sat, cum am povestit, într-o noapte, nu mai știu sigur dacă numai una, cineva iar a încercat să vină sexual peste mine, acolo, în același pat de demult, eu fiind singură și șchioapă. Bineînțeles că am crezut că era tot el, Z, dar mai degrabă, credeam eu atunci, era altcineva, și nu am avut nici cea mai mică bănuială că poate era acel bunic, care acum avea o proteză dentară și avea mereu nasul și pomeții roșii. M-am împotrivit cât am putut, nu mai știu câte medicamente am luat etc. Pentru mine sexul de la distanță era demult ceva extrem de scârbos, oricum în București în 1990 mă masacraseră extrem de monstruos și sadic sexual și apoi m-au masacrat psihiatric cu ideea că fusesem posedată și de aceea trebuia să fiu tratată, adică chinuită, psihiatric. A doua zi însă, când m-am trezit și m-am dus su șop să mă spăl pe față cu apă curată de la fântână, în același lighean de aluminiu adus de buna în anii 80 din București, mă aștepta o mare surpriză: bunicul îmi pregătise pâine prăjită pe plită, pe fierul de clătite, unsă cu untură. ”Căci ce este în definitiv omul,... decât un animal uns pe deasupra cu puțină civilizație, ca o felie de pâine cu untură”, îmi aduc eu aminte acum un citat cules și copiat de mine într-un caiet al meu în adolescență, dintr-o carte faimoasă, încă am caietul, nu îl mai găsesc pe internet, nu mai țin minte autorul, nu mai caut caietul...nici măcar atunci nu am bănuit nimic, eram total naivă și pură, încât mă tem că bunicu - dacă el era și probabil el era - o fi crezut că sunt proastă, aveam deja 38-40 de ani și tot n-aveam habar. M-am gândit prima oară că poate el era de câteva ori în trupul meu în tinerețe numai la mai mult timp după înmormântare (nu m-am gândit nici măcar când m-a molestat ticălosul ăla), probabil că la un moment dat s-au adunat destule detalii în memorie ca să bănuiesc așa ceva.

Revin în postarea următoare.
Am promis dar acum nu mai pot, am și fost lovită, cu voia lui Dumnezeu mai am puțin de tot despre acest subiect și voi termina mâine și restul, duminică.

17.05.25
După ce am terminat aseară de scris iar m-au împroșcat cu ură și idei întunecate și greșite. La un moment dat una a reușit să mă scoale din somn noaptea, numai ca să mă scuipe cu ideea că bunicul meu m-a f_t de câteva ori și astfel a pus gheara pe tot pământul. Probabil că e una din ideile lor greșite, care se leagă de faptul că mulți delirează că eu trebuie să fiu f_tă sau că rolul meu în lume a fost ceva sexual, un fel de vestală, și fecioară și amantă a zeilor. Și că acest lucru era necesar pentru bunul mers al lumii. Nu este adevărul, citiți întregul blog al meu și poate veți înțelege - ei nu au nicio dovadă de așa ceva și chiar am fost un om foarte inteligent cu alt rost, cum sunt atâtea alte femei, chiar și gânditoare, filozoafe, poete, dar și eseiste etc. și aceste femei contează și ele și era clar că și eu eram la fel de la începutul vieții mele, dar se știe că geniile (poate nu eram) filozofice reușesc să creeze ceva mai târziu decât ceilalți. În orice caz, chiar dacă nu eram geniu, nu era normal să fi înțeles tot adevărul mai înainte de anii maturității, fiindcă nu aveam cum înțelege nimic dacă nu aveam suficiente informații (celorlalți li se spunea sau comunicau în gând între ei) și dacă nu aveam o construcție filozofică completă despre lume și eu eram izolată. Cât despre bunicul, el poate era un geniu dac sau rural bătrân sau un fel de zeu sau dumnezeu (mama Limpi spunea ceva ce eu nu înțelegeam ”să nu spui zău lui dumnezău”), nu avea cum să devină ceva dacă mă f_tea, era probabil dinainte. Nimeni nu avea nevoie să mă f_tă, nu era ceva necesar pentru mersul sorilor sau lumii, nici în cazul în care eu eram acel ceva din copilărie, cum cred alții. Și nașii mei au venit o dată în vizită la bunici. Cât despre întrebarea ”de ce a făcut bunicu așa ceva, dacă chiar a făcut?” - poate că nu aveți căderea să judecați, și poate nici eu, cum spunea Dostoievski. Nu rezultă de nicăieri că eu eram un fel de sursă de energie și electricitate pentru toți- dar poate că bunicul a fost transportat de toate forțele din memoria ancestrală a omenirii și de instincte pe care nu le putea alunga, poate că a fost ceva nevinovat și nu a lovit pe nimeni, ceva ca ploile și vântul, care se întâmpla firesc, de la sine și legat de toate forțele naturii. La fel cum, odinioară, am început să cred că eram îndrăgostită fără vină sau păcat, ci fiindcă credeam că acel Z era un fel de zeu și de aceea se întâmplau lucruri fenomenale cu florile și ploile, păsările și lumina în jurul meu. Poate că eu eram sursa, sau faptul că el mă f-tea. Nu am avut nicio vină și nu am fost nebună și nici acum nimic rău nu e din cauza mea. Cel mai adesea, iubirea de la distanță, neîmpărtășită, fără păcat este, la fel cum a fost și povestea lui Petrarca (care mai era și om al bisericii și a avut și fiu ilegitim, dar nu cu Laura). Eu nu îi caut scuze, dar poate el chiar era Dumnezeu sau ceva natural, legat de Dumnezeu și nici măcar nu îl scuz că era Dumnezeu, ci gândind că poate era ceva firesc și curat, ceva care de fapt nu îmi făcea rău, nici mie și nici altora. Azi dimineață iar a intrat una rea cu ideea că ea nu poate și nu vrea să accepte în societate un om ca mine, care a avut o experiență de viață atât de dureroasă încă din copilărie și deci sunt ceva rău - ea e ceva rău, nu eu. Tot mereu insistă că lumea nu trebuie să înțeleagă adevărul. E nebună și gândește extrem de urât și greșit. Eu am devenit ceva foarte bun întrutotul și sunt un om foarte deștept și fericit chiar și nu aș avea influență rea asupra nimănui - aia însă e ceva foarte rău, ea nu ar fi trebuit să fie acceptată, nu eu. Probabil nici nu realizați tot ce gândește acel monstru, care mai și minte. Nu știu cine este, nu bănuiesc, nu știu nimic sigur. Continuu imediat ce mai aveam de spus despre bunicu. De asemenea., dacă el era un lucru anume și ceva foarte puternic, el nu trebuie omorât numai findcă era țăran, căci de aici nu rezulta nimic rău, și un spirit puternic, chiar dacă e țăran și izolat, este legat prin fire multiple de întregul cosmos sau omenire - e logic aceasta. Poate el era centrul unui fel de world wide web, așa cum poate sunt și alții și astfel îngloba și lega între ele și lumea fizică și energiile spirituale. Unii cred că eu eram fata lui - chiar și așa nu trebuia omorât, și nu voi mai explica din nou și poate nici nu era. Femeia aceea își arată iar colții, cu aceeași veche idee: eu nu am nicio vină, cm să fi ghicit că o femeie ca asta este geniu?” Adică dacă nu eram geniu era scuzabil că mă omoară și că torturează și minte? Și cum adică o femeie ca asta? Nimeni nu a vorbit cu mine, nu aveam unde să îmi fac relații cu alți oameni, iar mama mă tratează drept nebună și nu am cum să îi schimb atitudinea, oricât aș fi de deșteaptă, așa a fost ea intenționat de când eram copil, era monstruoasă și, rar, mă alinta dept ”maimuțoi”. Ei spun că prin femeie ca asta ei înțeleg om închis la balamuc, că ei cred că femeile deștepte nu ajung la balamuc - dar asta e ilogic, chiar și un geniu poate fi băgat cu forța la balamuc, prin tortură și izolare și acolo ești închis și nu ai voie să vorbești cu medicul care oricum nu te întreabă nimic (niciun psihiatru nu a vorbit cu mine la intrernare, și unii nici la externare, în afară de medicul de la prima internare care m-a întrebat numai 2-3 lucruri și medicii de la ultima internare, anul trecut, în 2024, când abia mă puteam controla, pe medic îl chema Bondar) și apoi ți se dau pastile și injecții cu forța. E logic că și medicii greșesc și pot fi oameni deștepți și nevinovați internați - nu înțeleg această idee a lor ”o femeie ca asta” - și oricum nu are cu cine să mă compare.

Rămăsesem la povestea cu pâinea prăjită de el și unsă cu untură. El mi-a oferit din puținul lui și a spus: ”doamna e servită”, ceea ce mi s-a părut straniu, nu era genul lui de glume, el mă trata normal, așa cum un țărma își tratează nepoata școlită, atunci era ceva ciudat. M-am spălat și am mușcat din pâine, mie îmi plăcea această gustare în copilărie și deodată am simțit că mi-e scârbă, căci erau furnici prin untură. Am lăsat pâinea jos și i-am spus bunicului ce este în untură și apoi ne-am uitat la oala cu untură veche din frigider și era un cuibuleț de furnici în ea. Bietul om, m-am gîndit eu, nici nu îi lasă puțină hrană, după tot ce a muncit ca un rob întreaga viață. Abia după mai mulți ani am găsit o scenă similară în memoriile lui Blaga, în care poetul mănâncă fără să facă nazuri macaroane cu viermi și atunci mi-am amintit de bunicul. Bietul bătrân, eraca un fel de răzbunare a furnicilor asupra lui, fiindcă pe dealuri, odinioară, el retezase cu coasa multe mușuroaie. Îmi amintesc și de cântecul ”Sfârșitul nu-i aici”, cu Pittiș, actorul (”nu-i aici, nu-i aici...”) și cum mă luau ambii părinți în pătură (rar de tot, s-au jucat puțin cu mine) și eu râdeam fericită când ei versificau (”hai la groapa cu furnici/e aici, ba nu-i aici”), ceea ceam făcut și eu cu mama și Irina sau Cosmin, nu mai știu care.
Îmi amintesc când urcam la vie coasta și priveam în depărtare și vedeam munții Făgăraș (cu numele Moldoveanu era cel mai înalt) și priveam cu trecea câte un tren și se auzea sirena din depărtarea, care se aude cumva și aici în Voluntari, căci sunt aproape de calea ferată pentru marfare. La finalul vieții sale, când eram cu el în 2009 sau 2011, bolnav și bătrân, el s-a dus iar în grădină, la cules mere din pomii tineri din fundul grădinii și apoi venea cu gălețile pline de fructe de tot felul, rele, murdare, curate, bune, crăpate etc. și le vărsa în troaca de la fântână, troacă veche de multe decenii, și eu l-am filmat și am făcut poză cu el când strivea fructele pentru căldarea de rachiu, la 86 de ani, cu chisălăul de lemn, mare și greu, încât eu abia îl puteam ridica. Era un fel de toacă, un fel de chemare a străbunilor de demult, ultima din viața lui. (Am fost în curte și a intrat una cu ideea lor că poporul român crede de veacuri că eu trebuie să fiu sacrificată, că au nevoie de o fecioară să o f_tă și să o sacrifice, chiar dacă ea e om bun și inteligent etc. iar alții cred că eu trebuie să fiu sacrificată fiindcă am fost f-tă, nimic altceva. Repet, eu cred că aceste idei sunt greșite, dar nu știu dacă ele există cu adevărat. Alții cred că mama este din cele ”vechi”, care mereu își sacrifică copilul cu ajutorul restului familiei și lumii întregi. Nu știu cât de veche e mama, eu am văzut că ea are un fel de copite în loc de unghii la picioare de când era tânără, nu știu cum și când și le-a făcut, sunt groase de tot și au aspect cornos urât. Eu nu am decât un pic de ciupercă la unghia degetului mare la picior (halucele) și cea a degetului mic este puțin groasă. Ei au spus mereu că diverse semne pe corpul meu și negi păroși (de care râdeau indirect studenții la psihologie cu ideea genială ”alună păroasă” referitor la arahidele în coajă) și alte fire de păr facial și alte semne sunt minciuni, că proștii cred că ele reprezintă păcate și eu de fapt nu am greșit nimic. Unii spun că și bunicul meu a fost păcălit de mama și de ceilalți și a crezut că eram altceva decât eram. Nu știu sigur asta. Alții spun că numai proștii cred așa ceva, că semnele de pe corp sunt semne ale suferințelor și răului făcut de alții, ca cicatricile din războaie și palmele muncite ale țăranilor etc.

Când am fost internată la psihiatrie în 2016, erau diverse persoane acolo, inclusiv cineva pe nume Victoria, o tânără cu mama medic, care era unul din extrem de puținii oameni mai inteligenți întâlniți de mine în toate internările mele. Jucam whist cu Victoria ea și cu o așa-zisă studentă la psihologie care așa-zis fusese în Anglia ca studentă și cu un bărbat tânăr Ion și cu un altul nu mai știu cum îl chema. Am preferat să stau cu ei decât singură, de obicei eram complet singură și toate și toți își băteau joc de mine, așa ca și anul trecut. Nu mai știu de ce am fost la camera acelui Ion să îl rog ceva și abia atunci am înțeles că amintea de bunicul meu atât prin numele rar rostit așa, Ion adică, cât și prin alura de individ înalt, ciolănos, cu părul negru și păros peste tot și cu picioarele mari întinse peste tăblia patului parcă și am avut senzația că picioarele lui miroseau urât. Parcă n-ar fi fost destul, după spital am vorbit cu el la telefon fiindcă aveam nevoie de repararea unei combine muzicale și eu nu o puteam căra singură la reparat și cei de la centrul acela oricum au spus apoi că ei nu mai repară, deși am văzut cu ochii mei că tocmai reparaseră una, dar mințeau pe față și mă persecutau direct, ca și cum credeau ceva rău despre mine, mereu mă refuzau toți, inclusiv individul de la gaze, când efectiv aveam scurgere și era periculos. Repet, nu am greșit nimic, poate că ei bârfeau ceva despre mine și astfel eram izolată și toți credeau ceva rău. Nu aveau cum să fie decât câteva persoane care să știe ceva rău despre mine, pentru că nu am greșit, în ciuda torturilor continue de zeci de ani. Dar și acele doar câteva persoane, dacă ele există, s-au înșelat, fiindăc eram monstruos chinuită zilnic și nopțile și lor poate li s-a spus ceva rupt de contextul în care mă aflam. Acest Ion mi-a cerut să îmi dea limbi, mi s-a făcut scârbă (el nu dădea impresie chiar de așa ceva scârbos în spital) și i-am spus că nu accept și a avut bunul simț să nu mă mai sune.

Poate mai țineți minte, unii dintre dvs. cântecul șmecher și vesel al lui Hrușcă ”vai ce tineri mai eram/când fugeam din rai pe geam/”. Așa era și cu mine când eram la Colun, adolescentă. Era raiul și eu săream din dormitorul meu pe geamul relativ jos și cu pociumpi de lemn care țineau sârmă ghimpată, nu știu pentru ce, că oricine putea pune piciorul pe acei stâlpi și apai sări jos în uliță, cum făceam eu și mă bucuram să mă strecor ca o hoață și cu inima bătând în uliță și să fug la plimbare la vie sau pe Coastă pe după casa Ionului Teculețiului. Am fost un copil cuminte, și am simțit, nu știu de ce, bucuria fructului oprit numai acolo, numai acolo făceam tot ce vroiam pe ascuns și era doar o joacă de copil și un zâmbet nevinovat. Aveam și locul meu de sărit din uliță în grădină pe lângă fântână, unde gardul de scânduri avea o găurică și nu era chiar perfect oblu, așa că puteam pne piciorul. Îmi plăcea să sar în grădină pe furiș, eram un copil foate cuminte, dar eram singură în Voluntari, nimeni nu se juca cu mine și eram copil normal, așa că mai făceam la țară câte o năzbâtie. Tot așa, în liceu, adică pe la 15-16 ani, am stat odată goală în fața oglinzii din dulap, unde au stat, spre mare mea durere, morți, pe rând, ambii mei bunici după aceea, dar eu nu aveam vină, eram foarte tânără și nu știam că unii bărbați pot vedea prin oglindă (sau unele spirite, cum mi s-a spus ulterior, dar nici acum nu știu sigur adevărul) m-am privit puțin goală și am stat puțin în fereastră goală, fiindcă era vară toridă și noaptea mereu era rece acolo și te puteai odihni bine, dar eu am stat de fapt goală atunci fiindcă satul era mic și lumea nu umbla la miezul nopții acolo, și nu mi-era frică de nimic și mai ales fiindcă citisem Fecioarele despletite și Într-un cămin de domnișoare și primul roman, cred, avea o astfel de scenă - asta a fost adevărata motivație, să fac precum cea din carte, deși asta nu mi s-a întâmplat deloc în restul vieții. Eram mică și proastă. Oricum nimeni nu m-a posedat sexual atunci,nici de la distanță. O altă amintire similară este cea cu fuga mea la vale în copilărie pe drumul care cobora spre puierniță, cu tălpile arzându-mi de goana prin praf, udă toată din cap până în picioare, căci începuse una din ploile de acolo, mereu năvalnice, iuți și cu debit mare. Poate că bunicu avea și ceva din spiritul poetului Blaga, ceva păgân, senzualist, hedonist, expresionist și tot ce se mai spune. Și ploile și zăpezile și soarele erau la fel. Și eu eram la fel când eram copil. Câteodată bunicu își țuguia buzele și pârâia iapa, pocnea din bici și pornea deodată la galop. Își asuma riscuri care pe mine mă îngrozeau, dar poate că el calcula corect în mintea sa, ori poate Dumnezeu îl ferea de rău și pe mine la fel. Îmi amintesc multe poezii de-ale lui Blaga de acest gen, cum ar fi cea ”În jocul vârstelor”:

Ce n-aș putea cu tinerețea ta arzând alături!
Dar cum, când jocul început mi-o cere,
cum voi învinge timpul pus -
vai, ca un scut de aur între noi -
tu răsărit si eu apus?

Astfel, odată după 89, prin anii 90, am plecat cu bunicu cu căruța nu știu unde, pentru vreo treabă. Poate la vie, la o vie cu pruni a lui mami sau a noastră. Poate la otavă, la adunat adică iarba crescută până în toamnă după prima coasă, o iarbă dulce și moale. Apoi bunicu, fără avertisment, o ia deodată pe un drum ocolit și eu eram pe scândura din față, în spatele iepei, cu el, și mă țineam de loitri și de scândură dar ele trepidau puternic și scândura a început să se miște sub mine. Am tras o spaimă cum n-am mai tras toată viața. Drumul era neumblat și mergea pe sub acăți (salcâmi) din câte țin minte și trebuia să stau aplecată. Drumul cobora și erau denivelări și căruța noastră nu avea roți dublate cu pneuri de cauciuc, era o roată rudimentară, din vechime, cu fierul bătut pe ea. Și bunicu a luat-o la galop! Credeam că risc să mor, dar, fiind tânără, nu mă îngrijoram prea tare. Am ieșit tot undeva deasupra cimitirului. Bătrânul fusese ca un zeu păgân, totuna cu calul, cu drumul și cu căruța și cu noi doi și parcă știa exact ce risc își poate asuma și gonea nebunește fără teamă de ceva rău, ca un virtuoz care aleargă perfect pe partitura cea mai dificilă.

Mai rescriu o dată că am fost internată prima oară la psihiatrie în 1992 și apoi am fost din nou în sat, nu mai știu în ce an. În perioada aceea, dintre 90/92 și când m-am dus din nou, s-a întâmplat un fenomen ciudat: bunicii mei nu mai mergeau la săpat și sădit și cules la grădina noastră din Grui (cuvânt ce apare și la Blaga), nu departe de noi, cumva vecină cu un loc unde aveau casă niște țigani corturari, care s-au bătut pentru o femeie (fată-copil) și au plecat apoi și casa lor a fost dărâmată, nu știu de ce. Acum locul bunicului era mai departe, vecin cu coliba înjghebată de un țigan lăieț (acest gen de țigani sunt mai săraci prin sate, iar corturarii au case faine). Am întrebat probabil de ce și nu au recunoscut. În sinea mea m-am gândit că poate ei își pierduseră memoria când am fost eu torturată la psihiatrie și nu își mai aminteau nimic. Ulterior nu m-am mai gândit deloc, am trecut în inconștient cum spun psihologii, fiind ceva neplăcut și incert. Nu de mult, cu 2-3 ani în urmă, fratele mamei i-a explicat mamei că acel consătean care avea acel loc - chipurile al nostru, de lângă colibă, a revendicat locul lui cu documente (nu știu dacă și martori) și că el, Nelu, era pus în încurcătură. Eu i-am spus mamei adevărul, că acela nu era locul nostru, ci acela mai aproape de casa noastră. Nu știu ce au făcut. Acum mă gândesc că poate, odată cu internarea mea, nu și-au pierdut memoria, ci au fost obligați la anumite pedepse sau au fost obligați să mintă etc. și eu habar nu aveam, fiindcă fusesem mereu perfect nevinovată. Nu știu nici acum tot adevărul de atunci. Oricum, acum am terminat cu povestea despre bunicu. Mai am o parte puțin mai dificilă, despre Lucian Blaga și despre cultură și simboluri și limbă sau limbaj în general. Mâine voi lua o binemeritată pauză.

Zgomote suspecte la mine în garaj, care e de fapt magazie de vechituri, nu am bani să amenajez acolo, măcar parțial, o cameră sau o bucătărie de vară. Adineaori era ora 10 jumătate și eu eram în curte pe scaun, lângă garaj, să mă răcoresc, căci afară e frig, pe internet scrie 9 grade celsius, deși este 17.05.25. Mai adineaori am fost torturată groaznic, cu multă durere și continuu să respir rar. S-a auzit brusc un lighean sau ceva căzând și m-am gândit că poate vreo pisică face boacăne, dar nu aș fi intrat înăuntru. Oricine poate intra la mine în garaj, nu îl încui și vecinul M nu încuie poarta lui, deci oricine poate intra la mine căci e portiță deschisă între mine și el. Am mai stat puțin și apoi alt zgomot în garaj - nu am intrat și m-am îndreptat spre casă.
Ei spun să nu intru acolo niciodată noaptea, ca un fel de amenințare - poate acolo intră unii care mă f_t mai de aproape să mă chinuiască? Nu știu, ei sunt foarte răi.
Cunoașteți probabil că există un delir că în România numai nonvaloarea iese la lumină. Eu nu cred așa ceva, nu am dovezi. Ei zic că e clar că e așa, că e evident că am spus numai adevărul și că sunt geniu (eu nu cred asta, nu am dovezi, nu știu ce înțeleg ei prin geniu, dar sunt om inteligent și foarte bun) și timp de 40 de ani ei au inventat că sunt nebună și mint sau delirez, în ciuda intelectului bun, sau că sunt nebună, adică i-au mințit grosolan pe proști deși adevărul era clar, au inventat că sunt proastă sau rea sau curvă sau nebună, deși eram gingașă și pură și cu blândețe și cultivându-mi spiritul, intelectul mereu. Mereu calmă, mereu aceeași și izolată clar, deci nu aveau cum crede efectiv ceva rău - și de 40 de ani mint, ei spun că asta e dovadă suficientă logic că în România sunt promovate numai nonvalorile și cei răi, întunecați, necinstiți și că nici măcar profesorii universitari nu își scriu singuri cursurile așa cum e normal, ci le copiază sau le sunt dictate. Eu nu cred nici măcar asta, dar unii par foarte inculți, e adevărat, dar poate mi s-a părut. Un lucru știu sigur - unii oameni răi chiar fură ceea ce e bun ca sentiment și caracter și lirism și estetic de la oameni chinuiți și respinși ca mine și se împăunează ei cu meritele celor pe care îi persecută sau îi distrug - iar cei ca mine nu sunt crezuți și se spune despre ei că sunt nebuni.
Tot ce am povestit e sigur adevărul și puteam dovedi totul, deci teza aceasta se susține, însă nu și celelalte idei negative - acelea sunt exagerări. Poate că nu e o problemă numai în România sau poate că eu sunt singurul om chinuit monstruos și nedreptățit, nu știu de ce, cum spun unii, motiv în plus să fiu acceptată.
În ceea ce voi mai scrie despre cultură, Lucian Blaga și alte lucruri similare, mai ales în măsura în care se leagă de viața mea și voi face și un portret al meu în anumite privințe deși m-am mai referit la mine și oricum am povestit tot ce am făcut toată viața și cele trei decizii greșite în viața mea - de fapt nu erau chiar greșeli mari și ceva rău în tot contextul, dar când am sărit pe geam era să îmi pierd viața și numai Dumnezeu, sau un mare spirit m-a salvat cumva. Și apoi toate oasele au fost perfect îndreptate, nu era ca acum, în afară de amputație nu se vedea nimic rău, e adevărul, chiar dacă între timp totul s-a deteriorat! Mulțumesc ție, Doamne, pentru viață și implicit tuturor marilor oameni și intelectuali ai lumii, chiar și medicilor, dar nu numai lor, petru faptul mirific că m-au salvat atunci și apoi am devenit om în toată firea și fericită de orice clipă a vieții mereu - căci e drept, sunt și lucruri rele, dar trebuie să ne centrăm pe ce e bun. Floarea nu crește dacă mugurul nu se sparge. Mulțumesc dacă ați înțeles.
S-ar putea să nu mai apuc să scriu acele 2 capitole, dar acum e obligatoriu să iau o pauză mai mare, căci .. asta e, o duc cam rău, voi merge și la medic, voi ține regim, voi încerca să fac mișcare zilnic, și să respir corect, măcar uneori.

18.05.25
Azi-noapte m-am trezit udă toată și patul era ud pe o suprafață mare sub mine - făcusem pipi pe mine, la fel cum făceam în spitalul de psihiatrie anul trecut, noapte de noapte, la medicul Bondar pe care l-am menționat ieri. Mi-am pus un chilot pampers de atunci, căci mai aveam păstrați doi. Dimineața mi-a fost silă să mă scol și am dormit până la ora 2 după-masa. Au intrat iar peste mine porci diverși scuipându-mă cu idei urâte și tratându-mă ca și cum aș fi proastă și nebună. Este și a fost mereu evident că am fost un om cu mare finețe și capacitate intelectuală, dar oamenii, foarte puțini e drept, din viața mea, mereu m-au tratat așa. Unul din ei spunea din nou că ei trebuie să mă scuipe cu diverse porcării ca să mă poată lovi băgându-se în mine cu cuvinte diverse și să mă poată omorî, ca să împlinească sentința, căci eu sunt ”condamnată”. Nu sunt condamnată, nu am greșit absolut nimic și nu am fost nebună niciodată. Apoi am făcut prostia să îi spun mamei că am făcut pipi noaptea în pat și ea, bineînțeles, s-a luat de această idee și a început să mă ia la rost cu voce ascuțită și tare, ca să mă poată lovi în inimă și în cap, ceea ce a făcut. Ea se folosește de cel mai mic prilej ca să mă ia la rost și să mă lovească, și a făcut la fel din copilărie, mereu m-a certat urât și a dat vina pe mine dacă mi se întâmpla ceva rău. Nu am avut niciodată voie să spun nimic, dar normal e să spui, din când în când măcar, și uneori chiar e necesar să spui unei rude cu care locuiești în aceeași casă. Dar ea, simultan cu cei de peste mintea mea, lovește fizic când vorbește. M-a luat la rost că de ce am făcut pipi în pat, din ce cauză, și i-am spus adevărul că e vorba de influența cuiva, că așa făceam și în spital la psihiatrie anul trecut și ea s-a luat de mine că o iau cu chestii din astea și că cine m-a influențat? E adevărul, oamenii nu trăiesc sub clopote de sticlă și pot fi atinși rău de alți oameni, intenționat sau nu și eu nu știu cine m-a lovit azi noapte. Ieri am tușit numai de 2-3 ori, după mult timp (mai mulți ani) fără nicio tuse și azi am tușit din nou și am eliminat spută, ceea ce nu prea mi s-a întâmplat, toată viața. Acum e frumos, soare frumos și voi schimba lenjeria de pat. Fleacuri sunt toate acestea de mai sus, eu am notat doar ca să am un jalon în memorie să știu când am făcut pipi pe mine și când am tușit prima oară așa. Unii au început să mă amenințe că mă bagă la spital. Oriucm vă dați seama că eu nu am avut cum să ridic vocea niciodată, că m-ar fi băgat la spital și nu am avut cum să o pun la punct pe mama. Acum nu aș putea ridica vocea la ea și din cauza bolii cardiace. Ei spun că proștii cred că sunt proastă sau nebună din moment ce eu, om în vârstă cu păr alb, sunt bătută la cap și batjocorită și lovită de o mamă de 78 de ani, care se mișcă de parcă ar avea 50, care ridică vocea tare și vorbește ascuțit ca și cum ar fi tânără etc. Nu, nu sunt nebună sau proastă, dar nu am ce face, niciodată nu am avut ce.

În altă ordine de idei vă urez o zi fructuoasă și frumoasă de alegeri prezidențiale turul doi (fără mișto), la care eu nu mă duc, fiindcă nu pot și nu am interese politice deloc, fiind singură de mică. Mama a zis că se duce, dar nu o pot întreba nimic - poate nu a fost, poate nu se va duce. Acum câteva zile mi-a spus (că ea are voie să spună orice, eu nimic) că a auzit cucul cântând în curte puternic, de două ori, încât a crezut că sunt copii răi, fiindcă cânta foarte tare. Asta se spune că înseamnă moarte, peste 2 ani. Pe mine m-au lovit monstruos viața toată, dar încă sper să îmi revin, pe ea mult mai puțin. Tot timpul mă îndeamnă să mănânc, zi de zi, și să beau cafea, ceea ce îmi face rău, acum voi renunța, mă simt mult mai liberă fiindcă am scris totul, în afară de ce am explicat că voi mai scrie. E vorba de ceva frumos și bun, nu e răul ceea ce am scris și eu sunt la fel, niște oameni răi și proști mint despre mine, fără motiv.

Am fost întotdeauna un om extrem de matur sau normal pentru vârsta sa, nu sunt ceea ce vor ei să pară că aș fi și cu certitudine de data asta mă voi lăsa complet de cafea și nu voi mai mânca pe săturate întreaga mea viață - mereu un pic mai puțin decât foamea, așa cum se recomandă. Nu mă voi reapuca de mâncare cât voi trăi, indiferent de orice, decât dacă mă forțează la psihiatrie, la fel cum nu mai fumez de un an jumătate.

Curcubeu dublu foarte puternic azi în curte, nu am mai fotografiat.

20.05.2025

Aseară am postat jurnalul meu din 16.03 încoace pe site-ul agonia și peste noapte cineva mi-a stricat programul word, astfel încât nu mai pot salva sau deschide fișiere, documente scrise, nu știu dacă ele efectiv s-au șters din memoria fizică a calculatorului, presupun că nu. Nu știu dacă aceste ultime două părți postate azi sunt conform cu originalul, le-am copiat din nou direct de pe blogul meu. În fiecare zi sunt lovită într-un fel sau altul, de când eram mică, destul de ciudat. Fiind și izolată de mică, nici măcar nu știu dacă dvs. vedeți măcar ce am scris așa cum am scris, ori poate altceva.

Deci mai am de notat, dar peste mai multe săptămâni, dacă voi mai fi în viață, câteva aspecte despre Lucian Blaga, mai mult în legătură cu viața mea, cu ceea ce am înțeles eu, și câteva aspecte teoretice, mai degrabă pozitive, gândite de mine despre cultură în general, și câte ceva despre mine însămi. A,m reușit să postez aceste texte pe agonia cu mare dificultate. Mai am de adăugat în ele câteva poze cu frunze de tei gigantice sau ciudate și cu inscripția veche.

21.05.25

Ora 7 jumătate. De la ora 5 sunt încoontinuu torturată cerebral monstruos de tot și încă nu mi-a trecut. Azi e miercuri și luni mama a început o altă serie de 10 ședințe de fizioterapie, cum a făcut din când în când, în timp ce eu sunt torturată monstruos. Cred că așa a fost și în dățile trecute când ea a făcut fizioterapie (am scris probabil pe blog în trecut), eu am fost masacrată oribil. Tortura a încput azi cam după ce a venit Alexandru, prietenul vecinei Mădălina, iar mama a venit la scurt timp după aceea și au continuat să lovească feroce. Au intrat tot felul de tâmpiți și corpuți, unul cu o voce cam ca a vărului meu, care m-a scuipat că proabil știu că el nu va recunoaște adevărul niciodată. Cu toate că știu de ce sunt ei în stare, azi m-a șocat tonul vocii lui, ura din vocea lui - probabil că are un puternic complex psihologic de vinovăție și este prost și poate chiar nebun, fanatic. Și mă crede așa proastă - de fapt ei mă tratează drept proastă fiindcă ei sunt proști și normal că au relații cu oameni proști, nu cu cei ca mine - încât crede că mă înveninează cu ura lui sau că mă irită că îmi amintește că el nu va recunoaște niciodată adevărul. E logic că nu va recunoaște, genul acesta de proști sunt plini de venin și eventual și misogini și disprețuiesc cultura și binele moral, cum au spus și alții. Pentru ei contează forța brută și fără cap și minciuna etc. Nu au milă,nu au sentimente normale, omoară ca porcii sau ca șefii de armată în război și eu nu am avut nicio legătură cu armata sau cu politica. Omul acesta e nebun și prost, dar nu știu cine este, nu știu dacă e vărul meu sau unul din vecini. Acest gen de oameni nu au conștiință, dar suntn roți de vina pe care o au și se aruncă asupra celor nevinovați. Vor doar să omoare, sunt doar niște mașini. E logic că el sau alții nu vor recunoaște nimic adevărat despre mine, dar nu înțeleg de ce chipurile crede el sau alții că viața mea depinde de recunoașterea/nerecunoașterea din partea lui, de ce să fiu eu considerată nebună sau să fiu omorâtă, deși nu am fost nebună deloc și nu am greșit nimic? Viața unui om nu trrebuie să depindă niciodată de minciuna unor ticăloși. Mai ales că este foarte clar că nu am fost nebună și am fost tratată ca sclavă întreaga viață, din copilărie, torturată, închisă ca la închisoare și izolată de mică. Sclavie clară - toți cei care vor lovesc foarte puternic în mine, oricine vrea poate să mă închidă la spitalul de nebuni și să mă tortureze, cuvântul sau voința mea în acest sens nu contează, deși am avut mult dovezi că tot ce am povestti era adevărul și putema explica clar că nu sunt nebună și dovedi că medicii și psihatrii mint despre mine, căci am fost un om foarte inteligent, deci clar sclavie. Am fost binele desăvârșit, nu am avut nicio greșeală și tot binele sunt acum - este și crimă monstruoasă. Iar au început cu ideea că trebuie să mă omoare fiindcă trupul meu e bolnav, nu psihicul - nici asta nu e așa, au loit continuu și totul a fi fost bine și nu m-au lăsat niciodată să îmi revin. Nu am dăunat nimănui, ei mint și nu trebuiau să mă masacreze 84 încoace niciodată și nici înainte. De multe ori mama sau alții m-au masacrat imediat după venirea ei acasă. Eu am fost mereu așa cum sunt acum și am fost perfecțiunea, mama e ceva extrem, extrem de rău și nebună.

Nu știu de ce, îmi curge sânge din gingii. Ei spun că e tot otravă și că tot de aceea am fața palid-cenușie și cearcăne întunecate și pielea mai cenușie în jurul gurii. De multe, multe ori au spus că mama e cel mai monstruos tiran din istorie și că eu sunt cel mai bun și nevinovat om din lume și totodată foarte inteligentă și normală, dar toți oamenii cred invers, adică răul despre mine, fiindcă sunt conduși de ticăloși care mint despre mine de o viață și culmea, spun ei, ca întotdeauna oamenii vor să mor eu (??) și să trăiască brutele.

Ei intră iar cu violență - trebuie să te omorâm idioato, ca să nu înțeleagă proștii adevărul! (???) Tu ai fost mereu la fel și toți ăia care înțelegeau adevărul luau hotărârea să te lovească, ca să mori și să mușamalizăm totul.? S-au băgat iar cu cuvântul german zuruck, cum au făcut de nenumărate ori. Apoi iar cu wish me luck De-acum înainte voi îndura tortura fără să mă plâng - poate mă vor omorî, dar, dacă veți citi încă o dată blogul meu, veți crede poate și dvs.că am avut dreptate să scriu adevărul tot și nu a fost ceva rău, nu era prea târziu, de fapt nici acum nu este și se putea întâmpla invers, puteam reuși și nevinovăția și binele și intelectul meu normal ar fi fost arepciate și aș fi fost poate și lăsată puțin să creez ceva literar sau filozofic parțial. Da, putea fi invers, ei sunt ceva foarte rău și mereu cred că numai răul e superior și trebuie să fie deasupra și că oamenii sunt foarte răi și nimeni nu crede binele. Nu am reușit, asta e - mai scriu doar acele lucruri dacă voi mai putea, cine știe poate iese ceva bun, dar, din păcate, fiind goraznic torturată, nu prea mai pot gândi sau ține totul puternic în memorie - ceea ce aveam nevoie pentru a scrie ceva despre cultură, asta e, voi scrie ce voi putea și poate iese ceva și oricum voi fi binele în continuare.

22.05.25

Altul zice o aberație total absurdă - că anume oamenii mă condamnă la moarte și m-au respins mereu fiindcă au crezut că mi-au plăcut plăcerile sexuale care mi-au fost impuse în anii 89-90. Probabil că ați înțeles din ce am povestit că am fost mai degrabă genul ascetic de persoană și totodată un om foarte cald ca blândețe și iubire și foarte calm. Unul a zis că tocmai de aceea am fost respinsă, fiindcă nu am fost futăcioasă - poate, dar de aici până la atâtea abuzuri și crimă chiar... Iar au început cu ”fertich” în germană. Explic încă o dată: plăcerea sexuală, prin definiție, este plăcere și nu e ceva rușinos sau rău în sine, este ceva reflex lăsat de Dumnezeu, așa cum este și reflexul de extensie a gambei la lovirea cu un ciocănel. Dacă este plăcere, atunci place, nu are cum să nu îți placă, mai ales dacă ești tânăr. Eu nu am avut viață sexuală, dar am fost f_tă de la distanță foarte mult, de la 18 ani. A fost vorba de niște violuri de fapt - aceste lucruri care se petrec doar pe scoarța cerebrală, nu prin intromisiune, sunt un fel de violuri, căci omul nu se poate împotrivi dacă e foarte tănăr, cel puțin. Se spune că bărbații pot simți plăcere chiar dacă doar violează o femeie, chiar dacă ea nu vrea, și că femeile simt plăcerea numai dacă sunt îndrăgostite sau țin la un anumit bărbat. De aemenea se spune că bărbații, și nu femeile, dau de obicei vina pe femeie în diverse chestiuni amoroase și e logic că, de obicei, numai ei sunt de vină. Așa am fost și eu în 89, îndrăgostită și ținând foarte mult la un individ care mă sedusese și având încredere în el și el insistase foarte mult să am încredere în el, în ciuda aparențelor, și să mă îndrăgostesc de el. Întraga viață am avut doar 2-3 dorințe sexuale, dar nu au fost din vina mea, ci din cauză că eram violată cu foarte multă plăcere. Bineînțeles că eu am crezut mereu că era el și era așa putrernic încât a trebuit să îi cedez complet trupul, să nu încerc să mă împotrivesc - și îl iubeam. Foarte rar m-am mișcat în timpul acelor acte sexuale de la distanță, dar când am încercat să mă împotrivesc, orice zbatere fizică și orice împotrivire psihică erau inutile. Putea să îmi amorțească picioarele și să mă trântească în pat, contracțiile uterine erau vizibile etc. Dar eu am continuat să fiu puritatea și un om foarte bun și inteligent, nu avea nimeni vreun motiv să mă omoare. Putea să vină peste mine în somn și să mă trezească în mijlocul unui orgasm, adică nu aveam nici cea mai mică vină, aceste posesii erau ca niște acte reflexe, el (sau alții) stimulau anumite arii de pe creier și mă băgau pe mine în plăcere sexuală. Nu am avut pofte și nici plăceri propriu-zise, era doar iubirea și speram că totul va fi normal și voi fi cu el măcar un timp scurt, am explicat de ce. Nu știu dacă nu au fost și alți bărbați, nu am bănuit deloc, dar plăceri efectiv ale mele sau vină a mea nu au ei cum să acuze, fiindcă nu mi s-a întâmplat, nu am fost pofticioasă, deci numai câțiva pot ști așa ceva sau eventual în acele doar câteva minute toată viața poate au fost mai mulți bărbați, nu știu nimic. Deci oricum foarte puțini, restul mint. Am simțit adesea, cu forța, orgasme și plutiri extrem de puternice și vii, cu contracții uterine sau vaginale sau fără, extrem de prelungi sau pluriorgasme în toate părțile mai sensibile ale corpului simultan. De asemenea extrem de multă inundare grețoasă în păcere, multă delicatețe, complexitate și gingășie. Posesii sexuale extrem de puternice multe ore zilnic și nopți întregi, de multe ori. Nu au dreptate că trebuie să fiu omorâtă findcă am fost întinată sexual, am fost un om foarte inteligent și m-am dezvoltat ulerior intelectual și ca înțelgere a lumii. După aceea, în 1990, bineînțeles că nu mi-a mai plăcut, fiindcă au fost foarte multe perversiuni sexuale, uneori simultane, durere și chin rău - dar încă mai credeam în el, deci vă dați seama ce simțeam sufletește. Oricum gândul meu, repet, nu îl putea influența, nu puteam să îl opresc și să mă apăr și nici să în chem să vină sexual asupra mea - puțina poftă sau gândire în acest sens nu avea niciun efect. De altfel nu știu dacă femeia poate să se f_tă cu un bărbat, sau numia bărbatul se f_te și totodată f-te o femie (așa se pare că este), deci femeia nu are nicio putere sexuală, e doar obiect sexual și bărbatul are un act sexual mecanic, ca și cu o păpușă gonflabilă și el dăruiește dacă și numai dacă vrea, plăcere sexuală femeii, prin consumul creierului ei și poate și al său, deci femeia este numai parte pasivă și nevinovată. Ori poate era ceva și mai rău - ceva ce eu nu cunosc: poate că anumite cupluri de indivizi făceau sex împreună peste creierul meu ca să îmi facă rău sau din nu știu ce interese politice, fără legătură cu mine. În orice caz, deși am fost și sunt un om aproape ascetic, aș fi acceptat să mă căsătoresc cu un un bărbat foarte inteligent și totodată impotent și fără vreun interes sexual (ceea ce poate nu există), care m-ar fi dorit pentru bucuria de a fi iubit cu adevărat și de a iubi, de a ține la cineva, de a fi înțeles și de a înțelege, de a ajuta și a fi ajutat (căci mie îmi plăcea să fac curat și să gătesc și eram capabilă, chiar dacă șchioapă), de a nu fi singur, de a purta discuții pe teme artistice, filozofice etc. Acum e oricum prea târziu și cred că asemenea miracol de bărbat nu există. Când eram tânără nu dădeam doi bani pe frumusețea fizică, dar oamenii sunt invers, eu m-am îngrășat monstruos din cauza otrăvurilor reale și torturii și acum m-au atacat cardiac oribil anul acesta, s-ar putea să nu o mai duc mult și sunt masacrată cu ură de oameni plătiți să mă omoare și care îmi dau torturi cerebrale oribile. De foarte mult timp nu îmi place plăcerea sexuală (chiar din 90), adică resimt, în mod firesc, o neplăcere psihologică dacă sunt f_tă sexual și șa arfi chiar dacă aș iubi un bărbat și chiar dacă mi s-ar da plăceri mai mari ca odinioară, mai mari ca în 2007, eu tot aș fi scârbită de ele, pentru că mie nu mai îmi place plăcerea, dar acesta nu e motiv să fiu omorâtă și ăsnu fiu acceptată, fiindcă sunt un om pozitiv, numai binele și îmi pac cuplurile fericite și mă încântă și mă bucură familiile fericite cu copii și copiii jucându-se, așa cum am fost mereu.