Înserare

Alerg pe roata ochiului unei femei, Frunzele verzi-roșii se unesc ca-ntr-o flamură Eu cobor către mica ei noapte din ochi Tot mai aproape, mai aproape de pământ, de lamură Uneori, când aștept să îi cadă pleoapa peste mine Umedă și grea, cu gene negre-răsăritene, Uriașă, femeia se-nalță din mlaștini și mușchi Împânzită de tufe la poale, în păr cu vițe pădurene Nu știu, doamne, dacă acesta e umărul ei Sau o măgură cu grâu copt, un dâmb cu nisipuri de sidef Ca mătasea porumbului miroase pielea ei, Vântul o prinde de stânci, ca pe un vechi basorelief Iar dacă se face miez de noapte, în miezul ochiului ei Cresc umbre și-alunecă trenuri spre nori, E viu întunericul prin care străbate lumina Departe, din mare să nască alte culori