Hieronymus Bosch

pământul cernit cu umbre soarele alb, alb și cerul negru pe cer cresc rădăcini și copaci cu aripi, aripi ierburile pământului șuieră precum limbile șerpilor tot mai mulți, undeva pe nisip roșu plânge un copil roua îngheață și mărăcinii sângerează peste mlaștini plutesc ochi orbi și inimi moarte, moarte becuri sparte de neon închipuiesc cuvântul fer i i i cire clipind rar câțiva boboci negri de trandafiri, câteva frunze fierte de ceai dizolvându-se într-o tigaie care sfârâie oameni arar, ca o masă lividă și fără simțuri fără cuvinte, fără să știe cine sunt ei, cine sunt ceilalți ce este aproape sau departe acum sau ieri împreună și singuri, singuri și împreună luna tremură ca o piftie care crapă din loc în loc o grămadă de stegulețe pentru paradă schelete de elefanți, balene și hipopotami și niciun fluture nicio muscă