Doiniță

Am chemat, am tot chemat Pe sărac, pe împărat, De la colbul cel de jos Cu miros de chiparos, Până sus la curcubeu Și la bunul Dumnezeu. Nimeni n-a răspuns deloc Toți credeau că este-un joc Toți erau ca piatra rece Care stă când apa trece. Și pădurile preasfinte, Desfrunzite de cuvinte, Au zburat, se spune-n vânt, Căutând celălalt pământ, Tot fugind de duh și iele Și de dorurile mele... *** La cel timp de primăvară, Când e frunzulița rară, Fără sfori și fără scară Oastea cerului coboară: Sub căruță - mămăruță, Sub picioare numai floare, Funigei printre fuștei Pe sub stele mai mulți miei, Iar vreun înger mai slăbuț Muguri lasă în brăduț. Și acuma iertăciune, Că și soarele apune, Dar așa să țineți minte Câte-s bune, câte-s sfinte - Văduvit este și vântul Când se pierde ca cuvântul... Printre frunze roș-aprinse Către vremurile ninse; Dar când iarna-l izgonește Și când noaptea se lungește, Doarme ghinda sub omăt Ca sub plapumă un făt. Iazuri, câmp și ochi de ciute, Cine stă să le asculte? Poate doar să le sărute Vântul primăverii iute... Și noi, oameni trecători Și de floare iubitori.