tehnică în cuțit

tristețe, singurătate cuțitul poticnit în pasta groasă albă și roz de pe pânză, piele de femeie singură, de femeie mereu singură, migdală și nucă verde tușe prestabilite cu botinele cu talpa tare ea rănește pământul, ca lemnul pe lemn se aude mersul ei, ca bătaia de toacă prin ceață, dimineața pardon, toată lumea e grăbită să meargă la slujbă cărarea e albă și lungă, se pierde în câmpul cu iarba bătută, atât de uscată, pipernicită, ea – singură – tace pasăre de pradă sau prada păsării de pradă, cu basmaua neagră peste ochi, călăul orb și surdo-mut așteaptă indemnizația de la stat pentru spectacolul privit de oameni străini iar ea, străină fiindcă nimeni nu îi vorbește, ea tace ca să nu o vadă nimenea cum este ea, cât de frumoasă și cuminte este sau dacă are gene false, fiindcă cineva face cercuri de jur împrejur, de aceea o leagă peste ochi o zi în care păsările străine au gheare de gheață și execută încălzirea o tehnică perfectă în cuțit prin care apare ceața în tablou, și o străină care nu a zburat niciodată departe cu altcineva tot mai singură și tot mai tăcută an după an