***

cerească e zidirea femeii preafrumoase cu părul greu de ape, ebenic, moariu cu bobi de soare viu în carne și în oase de o-nfășoară parcă lințoliu auriu femeia ca o vale cu codri și cu plaiuri pe care domnul ei o-mbracă în vestmânt, cu verzi ori ruginite poieni și dalbe raiuri săpând fântâni și râuri în cer și pe pământ serafică și lină ca nourii spre seară, când soarele și-ntoarce privirea către om, femeia ce susține a pruncului povară, prea blândă ca să guste fructul oprit din pom ori poate dănțuind pe scări, printre oglinzi, până ce lumânarea din candelabru piere, sau fata cu chip rumen și ochii suferinzi ce își petrece viața în rugă și tăcere astfel în lumea ei corolele nu pier, chiar dacă timpul țese o mreajă de poveste, femeia se ridică pe vârfuri până-n cer – amirosind a floare, ea vântul potolește citind în ochii ei ca-ntr-o fântână veche – în cărți de rugăciune nu-i alt izvor mai clar, femeia-i pretutindeni cu soarele pereche holdă aprinsă-n vară, candelă noaptea, jar