apele treceau

apele treceau tot mai departe, către mare, vedeam cum se uita mut muntele la soare și soarele se privea pe sine cum apune și nimeni nu știa să îi cheme pe nume căutam ceva dincolo de ape, cuvinte fixate în rădăcină înțelepciune pe geana dintre întuneric și lumină; poate că un zeu vechi ce se ascundea într-o carte mă privea cam pe furiș dintr-o parte cu umeri de aripă rotunzi, precum al serafimilor veștmânt alergam cu norii în spate, greu era cerul de ploaie și de vânt iar zeul cu trupul lemnos, cu ulmul de câmp pereche, din cap până-n picioare mă privea dintr-o legendă veche nu știam dacă eram râul sau doar norul, atoateștiutorul, călătorul, curgeam și mă treceam precum lumina cerii în noaptea adâncită a-Nvierii nu am fost să fiu altminteri, nu a fost să fie ieri, iar de mâini va fi să fie, niciodată nu se știe...