masa din colț

îndoise hârtia de zece ori în două, în trei, în patru... o femeie singură și șervețelul de la restaurantul cu meniuri la preț redus, mereu desfăcut și mereu îndoit, pe stradă două umbrele își împărțeau cerul lângă geamuri o geană de lumină cucerea cerul către miazăzi, mâna ei delăsătoare, atingând fața de masă cu mișcări fine ca un cap de picup pe un disc vechi de 45 de turații șervețelul îndoit de fiecare dată cu trei colțuri, tristețea cu care trișează această Cassandră fără cetate, și fuga ei printre cuvinte, ca o sălbăticiune vânată în vise, fără iubire, ca în povestea lui Nastagio degli Onesti între degete ține jumătate din fiecare literă de pe șervețel jumătate din U din A, din Z, din T și H și toate literele cu axă de simetrie ca toți oamenii triști câteodată trișează și numără fulgerele furtunii, numără literele simetrice, numără dungile tuturor preșurilor pe unde calcă, numără pietrele dintre doi stâlpi de pe stradă, speră să uite, îndoind hârtia igienică sau șervețelul, foamea și mesele ascunse în colțul restaurantului, nopțile lungi în care parcă atingea luna sau stelele și parcă oamenii erau la ani-lumină depărtare cu buzele umede de gustul supei cu legume, fără să mai aibă bani de desert, cu fusta veche întinsă peste ciorapul găurit privește iar cu drag perechile vesele de parcă ar fi mama lor sau mama soacră, așteptându-și nepotul undeva pe o bancă, în ajunul Crăciunului