pălăria de soare

mai simt uneori că devin țărancă adevărată îi sînt datoare trupului meu care strigă toate lucrurile din sat sînt cenușă subțire, amăruie suflată în vînt este iarbă rea în toată curtea trec orele de-a valma, fără de rost trec anii eu plîng numai pe la chindie, cînd lumina fuge de mine arămie cu solzi și aripi, eu nu sînt decît o femeie îndrăgostită de copilăria ei, m-am copilărit de-a binelea sfoara traistei mă taie peste umăr și parcă e pîine caldă și grea, și un ulcior gol pitit înăuntru eu femeie moale și grasă, de mine fuge zîmbetul departe, de mine singură pe drum în praf cu pălăria de soare prinsă la gît, cu urme de sudoare pe panglică și umerii degeaba rotunzi, degeaba grei și rumeni, o tîrîtură ca oricare alta care cîntă singură