Fire de tămîie

Iată că Dumnezeu a scuturat și pentru mine la fereastră cîteva vrăbii. Le sorb ciripit cu ciripit, însetată ca după o noapte de febră, flămîndă de soare precum tencuiala veche a unui zid. În amintire un țăran cu mîini foarte mari trage carul de fîn după sine în șură în timp ce soarele asfințește după crucea dealului. Este vreme de toamnă parfumată ca zmeura aurie, cu gustul dulceag și slab, vreme de lacrimi interzise mie într-un loc păzit de urși bruni și vulpi. Mi se pare că niciodată nu am știut mai bine ca acum că vine iarna. Șoriceii și iepurașii din hărtie colorată și casa lor asemenea, din bucățele decupate și lipite pe carton. O ramă ieftină și veche care nu avea altă folosință. Un cui înfipt deasupra treptelor și pașii mei care urcă greoi, cu mîna stîngă sprijinindu-se de zid. În grădină plîng frunzele negre în meri. Floarea stă rece și cu corola ruptă lîngă fructele putrede care au uitat să mai cadă din ram. Și dedesubtul icoanei mari, înclinată peste masă cu binecuvîntare, ușița verde din perete pentru tămîie și lumini subțiri de ceară galbenă.