Homo homini lupus

din nou același gong pe scena piesei arsenic și dantelă veche același gând străin ca puroiul verde și veninos că ea nu înțelege că ea trebuie să moară ca să trăim noi și din nou brațele gingaș așezate în cruce cu gândul alb al ghiocelului și firului de iarbă sub gheață cu ave maria și tatăl nostru din vârful ventriculului stâng și doamne atunci ei te fut mai tare fiindcă ei urăsc credința și dorul de viață plângi de ți se taie respirația nu înțelegi de ce ei vorbesc numai cuvinte pe care nu le vei cunoaște niciodată taci dar și tăcerea e avană doamne cauți să repiri când ies stelele să simți că stai drept dar luna parșivă crește tot mai puternică acoperă cerul cu urlete de lupi flămânzi unde-mi sunt stelele întrebi doamne unde sunt vânătorul carul mare și fecioara dar ei demult au tras cortina au tras de lumina lunii pe spuza lor ca să te fută până în dinți că omul odată futut e deja pe masă și trebuie jumulit zdravăn înainte să fie gătit cu mirodenii ei urlă că trebuie să juri pe biblie de parcă biblia este de la adam și eva și dacă juri este .............................. din nou aceeași lacrimă de când ei începuseră să ardă primele lumânări pe care le-am furat cu ochii din primul meu crăciun era doar un brad frumos fiindcă nimic nu s-a schimbat de atunci în mine și nimeni ............................ cineva mi-a trăit viața și a spus că și eu am fost un om mâncat printre atâtea cărucioare cu ochișori și mânuțe pe care niciodată nu le pot privi fiindcă pruncul meu a tot murit și eu nu am râvnit niciodată la carnea tatălui 9 noiembrie 2014