nonexistența nonviolenței

azi sunt furioasă sunt furioasă pe Crimhilda că s-a răzbunat pe Hamlet că s-a răzbunat pe contele de Monte Cristo că s-a răzbunat pe Romeo și Julieta că s-au sinucis pentru ceva pe publicul de la parter că se bucură când toți își dezmorțesc picioarele și limba ca într-o bacanală să cântăm încă o dată „L’important c’est la rose” bătând din palme/ bis pentru lebăda care moare grațios/ pentru Mimi și Violeta și Aida și Carmen/ toți pereții sunt subțiri/ toate tobele au ecouri/ toate doamnele și domnii bine răspândesc veștile/ se împart în mai multe fire mai mulți wați mai multe rețele wi-fi/ toți plătesc mult ca să asiste la scenă deschisă/ toți au învățat să trăiască cu urechile în patru și să îi cruțe de viață pe gladiatorii care nu vor să lupte sunt furioasă pe actorii care vor să fie oameni pe oamenii care nu vor să fie actori pe mine că mint când de fapt nu sunt furioasă ci doar tristă pentru toate acestea și pentru boțul meu rahitic de inimă pentru nenorocul chior că am crezut în pace mai presus în timp ce toți declamă trup și suflet că viața e o luptă și câinii îi latră pe cei care nu ridică bățul la timp după ce scriu versuri patetice deschid clasorul meu vechi cu timbre rare cu pasărea paradisului și privesc prin lupă/ sunt un colecționar ratat și un globtrotter dezinteresat/ recidivez și îmi scald din nou privirea de zgură pe cerul senin în care stelele nu fac horă/ și ascult bach și handel cu sonorul dat la minimum