memento

trecuseră ani mulți ea era doar o absență inexplicabilă ca un inel de fum nimeni nu mi-a spus nimic până când am înțeles că părul ei nisipiu se topise la vremea nunții libelulelor ea se aplecase prea mult cu hainele mai grele decât ceața într-o înserare cafea cu lapte cu ochii ei adânci ca niște nuferi murdari de nămol cu mâinile ei care țineau orașul ghem ca pe un câine rănit într-o pătură printre gesturi demodate și absente așa cum se clatină un ciot de creangă lângă trunchi cuvintele ei încă se mai auzeau ascuțite sparte cioburi de bibelou sub baros unii plângeau în pumni cu buzele tremurând vedeam prin fumul gros doar niște măști negre încercau să uite că erau înrudiți cu moartea ca în capriciile lui goya priveam peste gard credeam că nimeni nu are drept să judece de ce oare era atât moloz ce încercau să ascundă dedesubt în afara inelului ei de logodnă