Pânza

Între tavanul odăii mele și univers, pânza ta de păianjen mă leagă de gânduri. S-o scot încerc zadarnic și zbaterea-mi mă-ncatușează și mai tare. Arde gândul meu între sinapsele sfârtecate de realitate - simt cum mă sufoc! ”Dă-mi apă!“ strig în mine cu disperare privind cu groază cum firele-ți argintii îmi taie carnea și buzele-mi crapă cu zgomot, aruncându-mă-n neantul amețitor al singurătății... Crispată mi-e agonia când gândurile năvălesc spre mine țipând asurzitor de reci într-un ecou fără sfârșit... Ești atât de mic!